În cele ce urmează vă propunem spre lectură aspecte ale vieții rurale din vechime, credințe, practici, sărbători populare, obiceiuri și datini pe care românii de altădată le țineau cu sfințenie în luna ultimă a anului. Ei se pregăteau astfel pentru trecerea dintre ani, timp în care anul vechi murea, pentru a renaște noul an.
Sărbătoarea bubatului
Abia am trecut de sărbătoarea Sfântului Andrei, din noiembrie, și de aroma de usturoi de pe la tocurile ușilor și ale ferestrelor și, iată, ajungem la perioada de trei zile cuprinsă între 3 și 5 decembrie, în care poporul român credea și celebra, în vremea veche, Sărbătoarea bubatului, numită, prin diferite regiuni românești și Sărbătoarea bubelor, Sărbătoarea vărsatului, Savele sau Savele bubatului.
Zilele bubatului începeau discret pe 3 decembrie, de Sofonia – nume popular al sărbătorii Sfântului Prooroc Sofonie –, continua cu intensitate maximă pe 4 și pe 5 decembrie, de Sfânta Varvara și Sfântul Sava, și se încheia, prin unele locuri, în ziua de Sfântul Nicolae (6 decembrie).
În aceste zile, mai ales femeile care aveau copii, nu munceau deloc. Altfel, riscau să li se îmbolnăvească odraslele de boala bubatului, adică de variolă (vărsat).
Varvara, reprezentare mitică polivalentă
Un exemplu care demonstrează cum putea o reprezentare mitică să câștige funcții polivalente în Calendarul popular este Varvara. Aceasta este prăznuită de mineri ca patroană a minelor și de agricultori și păstori ca stăpână a bubatului (variolei) și a altor boli ale copilăriei. Varvara a preluat numele și data de celebrare ale Sfintei Mucenițe Varvara din Calendarul ortodox (4 decembrie). Pentru a opri creșterea bubatului și întărirea lui ca sâmburii, copiii nu mâncau în ziua ei de sărbătorire semințe de fasole, linte, mazăre, dovleac, porumb, fierte sau coapte (Bucovina, Moldova, Basarabia).
Ca reprezentare antropomorfă, Varvara apare în tradițiile populare ca zână, femeie bătrână, stăpână peste bolile copilăriei. Unele dintre atribuțiile sale aparțin zeiței mumă. În unele sate din Sud-Vestul țării, sărbătoarea, numită Zilele bubatului, avea trei zile (3-5 decembrie) și era respectată de mame pentru a le feri copiii de variolă (bubat).
Aceeași divinitate le indica minerilor unde să sape ca să dea de aur.
Maica Domnului și Sfântul Nicolae
Principalele criterii de ierarhizare a reprezentărilor mitice în Panteonul românesc sunt puterea și atribuțiile lor: unele dezleagă ploile, altele le leagă; unele căsătoresc fetele și ajută femeile la naștere, altele îmbolnăvesc și iau sufletele oamenilor; unele păzesc sau transportă Soarele pe bolta Cerului, altele îl devorează în timpul eclipselor.
Astfel, Ion Ghinoiu, în „Calendarul țăranului român. Zile și mituri”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2019, afirmă: „În unele legende și credințe, Sfântul Nicolae, patron al corăbierilor, salvează oamenii de la înec, Maica Domnului îi îneacă, cum se zice în popor: «Cei înecați sunt ai Maicii Domnului, sunt norodul ei pe cea lume. Ea se bucură când cineva se îneacă; pe cei în pericol îi trage în apă să se înece. Niciodată când mergi pe la o apă să nu te rogi la Maica Domnului ca să-ți ajute, că-i rău: să te rogi la Sfântul Nicolae. Un om trecea odată, înotând, o apă mare și tot se ruga la Maica Domnului să-l ajute. Dar, cu cât se ruga, tot mai tare se scufunda, pentru că ea îl trăgea. Atunci, deodată strigă – Sfinte Neculai, nu mă lăsa! Și pe loc a fost deasupra apei»; sau «Sfântul Nicolae e pe ape; de ce fac corăbierii praznice de ziua lui?!»; ori «Sf. Nicolae a oprit apele când a fost potopul, altfel îneca corabia lui Noe».”
Sânnicoară sau Sfântul Nicolae
Divinitatea din generația sfinților-moși care a preluat numele și data de celebrare a Sfântului Nicolae din Calendarul creștin (6 decembrie) este numită în Calendarul popular Sânnicoară (Transilvania), Moș Nicolae (Muntenia).
Sfântul Nicolae a fost un personaj real: episcop din Myra, mort probabil în anul 342, apărător al dreptei credințe în Iisus. În tradițiile românești are însă și unele atribuții străine unui sfânt: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade în luna decembrie; păzește Soarele care încearcă să se refugieze pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină și căldură; este iscoadă a diavolului; stăpânește apele, fiind patron al corăbierilor pe care îi salvează de la înec; apără soldații în război, motiv pentru care aceștia îl invocă în timpul luptelor; ajută văduvele, orfanii și fetele sărace la măritat; aduce cadouri copiilor în noaptea de 5/6 decembrie și îi pedepsește când sunt leneși și neascultători.
De ziua lui se fac vrăji, farmece și pronosticuri meteorologice, se pun crenguțe de pomi fructiferi (măr, păr, cireș, prun) în apă, la căldura camerei, pentru a fi înflorite la Anul Nou, când se aprecia rodul livezilor și erau folosite ca sorcovă.
Sărbătoarea de pe 6 decembrie prefigura victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului: „La Sf. Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se sucește puiu-n găoace”, spune o zicală musceleană.
În comparație cu alți sfinți creștini, Moș Nicolae are mare trecere pe lângă Dumnezeu: când se deschide Cerul la miezul nopții de Crăciun, el ar fi văzut stând la masa împărătească chiar lângă Dumnezeu.
Ziua de 6 decembrie încheie ciclul sărbătorilor și obiceiurilor dedicate lupului și Anului Nou dacic: Filipii de Toamnă, Filipul cel Șchiop, Ovidenia, Noaptea Strigoilor, Sântandrei sau Moș Andrei.
De la Sfântul Ierarh Nicolae la Moș Neculai, patru ipostaze în credința populară
În ziua de 6 decembrie a fiecărui an îl sărbătorim pe Sfântul Nicolae. Numele său provine din grecescul Nikolaos (compus din cuvintele nike = victorie și laos = popor), însemnând „biruitorul de popor”. A devenit unul dintre cele mai îndrăgite și mai răspândite nume încă din Antichitate, obicei păstrat la români până în zilele noastre.
Denumirea populară a sărbătorii este Sfântul Neculai sau Moș Neculai (cu variantele Neculae, Nicolai, Nicolae). Prin Transilvania se întâlnesc și denumirile Sân-Nicoară și Sâ-Micoară și, mai rar, sărbătoarea se numea și Crăciunul copiilor.
În calendarul popular, Sfântul Nicolae apare în diverse ipostaze. Patru dintre ele ne sunt prezentate de etnograful ieșean Marcel Lutic. Cea mai importantă dintre ele este „aceea a unui bătrân, care, cu barba lui cea albă, trebuia neapărat să aducă, de ziua sa, zăpada. Așadar, un insolit patron al iernii, apropiat ca structură de Gerilă din spațiul slav. Interesant este că sărbătoarea Sfântului Neculai era plasată în calendarul popular al dacilor, evident cu altă denumire, la sfârșitul unei perioade de renovare rituală a timpului, echivalenta Bobotezei din calendarul popular românesc.”
O altă ipostază în care apare Sfântul Nicolae în calendarul popular e aceea de patron al celor care călătoresc pe ape, „stăpân peste ape, podar mare, călăuză și sprijin tuturor celor care și-au legat viața de apă. Ar fi fost corăbier, pescar și negustor de pește; se crede că a mijlocit la Dumnezeu învierea mai multor oameni înecați. De altfel, numeroase legende ni-l înfățișează ajutând corăbii pline cu creștini; uneori, chiar arată drumul spre rai corăbiilor pline cu suflete bune și spre iad celor rele.”
În cea de-a treia ipostază, „Sfântul e perceput ca dătător de bogăție, de noroc tuturor, dar mai ales fetelor sărace, pe care le mărita. În popor există credința că „actul dăruirii incita strămoșii și zeii, natura și animalele la generozitate. Știind că suntem la câteva zile după Anul Nou dacic și nu departe de celălalt An Nou, înțelegem mai bine rațiunile profunde ale dăruirii; chiar și faptul că darurile se pun în ciorapi sau în pantofi nu este întâmplător, ambele simbolizând mersul, pășirea în necunoscutul anului ce tocmai începe. În acest context, nu e deloc de mirare că numeroase dintre perechile care se cununau își alegeau ca patron al casei și gospodăriei mai ales pe Sfântul Nicolae.
Unele credințe spun despre acest sfânt că ar fi al doilea «făcut» de Dumnezeu. Aceleași credințe fac referire la apariția sfântului în noaptea de Anul Nou, atunci când se deschid cerurile, de obicei fiind la stânga lui Dumnezeu”.
În cea de-a patra ipostază, Sfântul se apropie de imaginea pe care o avem astăzi: moșul care aduce daruri copiilor. „Însă, pe vremuri, dărnicia moșului era asociată obligatoriu cu dreptatea, moșul făcând daruri numai în funcție de anumite criterii și comportamente. Această imagine are ca punct de plecare milostenia Sfântului în raport cu săracii, văduvele, orfanii, dar și cu hoții.”
În această ipostază „se combină dărnicia Sfântului cu spiritul său de justițiar, două atribute văzute de înaintașii noștri drept complementare. Așa, se pare, a apărut tradiția creștină conform căreia Sfântul Nicolae îi bătea cu nuielușa pe cei care se abăteau de la dreapta credință. Aceasta ar fi explicația obiceiului pedepsirii copiilor neascultători cu nuielușa lăsată de Moș Neculai în încălțările lor, în noaptea de 5 spre 6 decembrie.”
Luând în considerație toate acestea, ne putem face o imagine mai aproape de cum era perceput Sfântul Nicolae de către poporul din vechime, el fiindu-ne relevat drept un personaj biblic și mitologic complex.
Ignatul, reprezentare mitică a focului
Divinitatea Calendarului popular legată de cultul focului și al Soarelui care a preluat numele și data de celebrare ale Sfântului Ignatie Teofanul (20 decembrie) din Calendarul ortodox este numită de români Ignat sau Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului – substitut preistoric al spiritului grâului –, și ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (lat. ignis = foc) sunt practici preistorice care supraviețuiesc în majoritatea zonelor etnografice românești.
Există argumente etnologice în sprijinul ipotezei că sacrificiul ritual al porcului se efectua primăvara, în perioada semănatului și încolțitului bobului de grâu. Asemănător altor obiceiuri specifice Anului Nou celebrat primăvara (sorcova, obiceiul semănatului, plugușorul), sacrificiul ritual al porcului a fost mutat de la echinocțiul de primăvară la solstițiul de iarnă.
Credințele, obiceiurile și practicile magice referitoare la prevestirea morții violente, prinderea și înjunghierea victimei, semnele făcute pe corp (pe frunte, pe ceafă, pe spate), jumulirea părului pentru bidinele și jupuirea pieii pentru opinci, pârlirea și ciopârțirea corpului, grăsimea folosită la farmece, descântece și prepararea unor leacuri, alimentele rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formule magice sunt relicve ale sacrificiului, prin substituție, ale zeului care moare și renaște anual la solstițiul de iarnă, împreună cu timpul. Obiceiul este atestat pretutindeni în România.
Crăciunul la români
Sărbătoarea lui Christos, în creștinismul primitiv, nici nu era serbată. Odată adoptată, se pare de la creștinii egipteni, ea era fixată pe 6 ianuarie. Dată stabilită așa pentru că se luase în considerare faptul că ziua a șasea era ziua Creației, a creării omului de către Dumnezeu.
Data de 25 decembrie, ca dată a sărbătoririi Nașterii Domnului, a fost stabilită în vechime, deoarece, după calendarul iulian, aceasta coincidea cu solstițiu de iarnă, dar și cu nașterea Soarelui. Această schimbare de dată se petrecea undeva pe la mijlocul secolului al IV-lea d.H. de Biserica Romană (anul 354), și a fost preluată, mai apoi, și de cea orientală (anul 375, în Bizanț). Această schimbare fusese explicată de către teologii timpului prin faptul că „simbolistica creștină tălmăcește botezul drept nașterea spirituală, pe când nașterea propriu-zisă a lui Christos era numai cea materială”, urmând, astfel, ca pe 6 ianuarie să se sărbătorească Botezul Domnului – nașterea spirituală.
Pe teritoriul românesc, celebrarea sărbătorii Crăciunului debutează, practic, cu ținerea postului. Intitulat Postul Crăciunului, pentru a-l deosebi de celelalte postiri – mai mari, ori mai mici – de peste an, acesta durează fix 40 de zile și, cum am aflat deja, data fixă a Nașterii Domnului fiind pe 25 decembrie, rezultă logic că și debutul postului e tot la o dată fixă, respectiv, 15 noiembrie.
În finalul acestei postiri, se întâmplă un ciclu de trei zile de sărbătoare, respectiv zilele de 23 (Ajunul Ajunului), 24 (Ajunul) și 25 decembrie. În credința populară românească, aceste trei zile sunt foarte importante pentru calendarul agricol al anului ce va să vină. Primele două zile dintre cele trei abundă în practici de influențare a recoltelor viitoare, la care se adaugă și cele referitoare la liniștea, sănătatea și sporul casei.
În seara Ajunului lui Moș Ajun se face așa-zisul calendar de pâine. Adică, este unsă lama cuțitului cu suc de ceapă și apoi este înfiptă într-o pâine. După vreo trei-patru ore este examinată lama. Dacă o față va fi mai mult roșie, atunci în vara anului ce vine se va face mult grâu; dacă culoarea bate spre vânăt, atunci fânul va fi bogat; iar de lama cuțitului aduce a albastru-gălbui, va fi bogăție de mălai.
În aceeași seară se pregătesc cele de trebuință pentru ca după miezul nopții, gospodinele să treacă la gătitul mesei de Ajun. Masă festivă, de post – grâu fiert, turtă cu julfă, fasole scăzută, prune fierte etc – toate întru ospătarea spiritelor morților. Căci, „având toate coordonatele unui An Nou – a cărui primă zi o constituia ziua de 25 decembrie – ajunurile sunt, în același timp, sărbători ale morților, care vin pe Pământ în așteptarea ofrandelor specifice”. Așa ne informează Antoaneta Olteanu în a sa lucrare „Calendarele poporului român”.
Tot în seara de 23 decembrie, copiilor li se fac opinci noi și călduroase și primesc, pentru a îmbrăca, haine noi. „Își pregătesc ciomege de alun, pe care le despoaie de coajă, le înfășură cu tei în formă de spirală, le udă și le pun la fum spre a ieși pestrițe.”, ne comunică aceeași Antoaneta Olteanu. Și continuă: „Așa gătiți, cu trăiști după gât, cu ciomegele în mână, bine încălțați și bine îmbrăcați, cum începe a se însera, pleacă cârduri, cârduri de se strâng la marginea satului, sau la vreo cârciumă, sau la vreun om mai al lui Dumnezeu, unde stau până la miezul nopții, când începe cântatul cocoșului.” Moment în care încep a colinda pe la casele sătenilor, cântându-le acestora:
Bună dimineața!
Dați-ne colindeața.
Bună dimineața
La Moș Ajun!
Dați-ne și-un colac bun.
Bună dimineața
La Moș Ajun.
Ne dai,
Ori nu ne dai?
Dă-ne un covrig
Că murim de frig.
Dă-ne o pară
Că nu plecăm pân’ diseară
Dă-ne șorici
Că nu plecăm de-aici!
Dă-ne măcar parale
Că luăm ușa-n spinare!
Ne dați, ori nu ne dați?
Că de noi nu vă scăpați!
Legat de aceste colinde – colindețe, după limbajul popular – în dimineața de Ajun, mai există o credință în popor. Precum că e bine ca la aceste colinde să meargă în primul rând copiii mici, căci se crede că însuși Hristos a umblat în colindețe. Săteanul român care ține foarte mult la această datină își trimite odrasla în cel puțin trei ani de-a rândul cu umblatul. Pruncul care merge pentru prima dată în colindețe este sfătuit să-și țină o parte din agoniseală și s-o puie în ladă pentru mulți ani, asta spre norocul său din viitor.
Credințe populare:
Stejarul, substitut al Zeului Crăciun
În Panteonul românesc, stejarul este un arbore sacru, simbol al dăinuirii. În legendele și toponimia carpato-dunăreană, el este frate sau substitut ai marilor eroi ai neamului: Stejarul din Borzești, pentru voievodul Moldovei Ștefan cel Mare; Stejarul lui Mircea, pentru voievodul Țării Românești, Mircea cel Bătrân; Gorunul lui Horea.
Rădăcina indo-europeană kark, care a dat numele latinesc al stejarului (Quercus), numele cârjei preoțești (băț noduros, de esență tare, rupt din stejar), substantivul cracă, (onomatopeu auzit la ruperea copacilor sau a crengilor de copaci) este păstrată astăzi de numele Crăciun. Carpato-dunărenii asociau stejarul cu zeul lor, Crăciun, precum vechii greci cu Zeus, romanii cu Jupiter-Capitolinul, lituanienii cu zeul Perkunas, celții cu zeul Donar, vechii slavi cu Perun.
Stejarul îndeplinea, la latitudinile medii ale emisferei nordice, trăsăturile unui zeu: masivitatea, care poate atinge 40 de metri înălțime; rezistența la excesele climatului temperat-continental; longevitatea de sute ani; marcarea anotimpurilor prin înfrunzire (primăvara), prin desfrunzire (toamna); utilizarea integrală a părților componente ale arborelui (frunzele recoltate vara pentru nutreț pe timp de iarnă; ghinda pentru porci; lemnul pentru construcția bisericilor și caselor, pentru confecționarea sicriului, uneltelor gospodărești, instrumentelor casnice și cult; coaja pentru vopsitul vegetal al țesăturilor).
Precum bradul la altitudinile ridicate, stejarul devine, la altitudinile joase, adăpost postum (sicriul), substitut al mortului (crucea, stâlpul funerar). Ramura de stejar apără la diferite sărbători (Mânecătoare, Sângiorz, Armindeni) gospodăriile oamenilor, rodul holdelor și animalelor de spiritele malefice, de furia Ielelor, Strigoilor și Moroilor. Adesea, el era invocat în unele descântece (de țeapă, de epilepsie, de Muma-Pădurii, de deochi): Se scula un român, mare, minunat,/ Lua o secure mare, minunată,/ Se duse într-o pădure mare, minunată,/ Tăia un tufan mare [stejar], minunat,/ Făcu nouă țăndări mari, minunate,/ Lua nouă străchini, străchinele,/ Lua nouă linguri, lingurele/ Și s-a suit pe bordei,/ Puse masa să mănânce,/ Chemă Moroii, Strigoii, Strigoaicele,/ Care cum veniră, plesniră;/ Care cum gustară, crăpară.
Stejarul dă lemnul folosit în mod obișnuit pentru talpa (temelia) caselor și bisericilor din lemn, pentru confecționarea icoanelor de vatră și instrumentelor de cult.
Stejarul trăsnit în timpul furtunilor de zeul indo-european al focului și Soarelui, Sântilie, devenea un loc sacru, împrejmuit cu gard de oameni. Lemnul lui dur se folosea, împreună cu un lemn de esență moale, la aprinderea Focului Viu, iar butucul sau buturuga de stejar se ardea pe vatră (rit funerar de incinerare a zeului și anului vechi) în noaptea de Crăciun. (Ion Ghinoiu)
Ziua de ajun a Ajunului; asemănările lui Moș Ajun cu Moș Crăciun
Moș Ajun
Pătrunși deja în cadrul zilei de ajun a Nașterii Domnului, merită subliniat faptul că această zi este patronată de Moș Ajun, cel care, sub influența creștinismului, cu timpul, a decăzut ca importanță o dată cu apariția lui Moș Crăciun. Cu toate astea, și Moș Ajun își are importanța sa bine fixată în credințele populare. Dispunând de bogățiile specifice mediului agricol, el este cel care îi dăruiește pe copii cu funcția de colindători, dar și pe cei mari, prin intermediul practicilor simbolice ale Semănatului.
Tot legat de Moș Ajun, cel care în imaginația poporul român îi este precum un frate geamăn lui Moș Crăciun, căci, amândoi sunt bătrâni, din vremuri de demult uitate, sunt de când lumea și lumina, cu bărbi albe, ca de zăpadă, amândoi buni și darnici, amândoi răspândind veselia în jurul lor, Moș Ajun, spuneam, dăruiește copiilor nuci, mere, colăcei, spre deosebire de Moș Crăciun, cel care aduce haine, jucării, cârnați și șorici de purcel.
Conform tradiției, în această zi de Ajun, pe Maica Domnului o apucaseră durerile facerii. Ea îi cere adăpost lui Moș Ajun, cel care o refuză și o îndrumă spre fratele său mai mare și mai bogat, Moș Crăciun, care era și stăpânul unui staul, loc în care au tras Iosif și Maria. După nașterea lui Iisus, Moș Ajun, cel care tot timpul stătuse prin preajma staulului gata oricând să ajute la nevoie, a așezat Pruncul sub un măr din apropiere și, ca semn de dărnicie, sentiment izvorât din bucuria ce-l cuprinsese la Nașterea Domnului, s-a apucat să arunce copiilor ce treceau pe acolo merele din copac.
Revenind la ziua de Ajun, în vechime, aceasta era ziua tăierii porcilor. Animale care nu erau sacrificate în decursul postului pentru „a nu spurca vasele și pe cei din casă cu mâncare de frupt”, așa cum aflăm de la Tudor Pamfile în lucrarea sa „Sărbătorile la români”.
În dimineața de Ajun de Crăciun, toți creștinii se pregătesc să întâmpine, în a lor gospodărie, preotul. Acesta vine să le vestească apropiata sărbătoare, Nașterea Domnului, sfințindu-le, totodată, bucatele cele pregătite deja, de cu noaptea, de gospodinele casei. Există credința că odată ospătate, bucatele – neapărat de post! – aduc noroc și bogăție în tot anul ce vine.
Legat de acest moment al intrării în case a preotului cu Ajunul, din popor se spune că e bine ca acesta „să șadă pe pat pentru a sta, mai apoi, cloștile pe ouă și pentru a scoate pui mulți; iar sub așternutul pe care stă popa să se puie niște boabe de grăunțe, acelea care mai apoi vor fi date cloștilor ca să nu înădușe puii la clocit.” Sunt aspecte pe care ni le dezvăluie Artur Gorovei, în a sa carte „Credințe și superstiții ale poporului român” (1995).
Iar de la Tudor Pamfile aflăm că „în noaptea de Ajun nimănui nu-i este îngăduit a dormi în fân sau pe paie în grajd, căci aceasta este noaptea când boii, cei ce l-au încălzit pe Prunc cu răsuflarea lor, dar împreună cu boii și toate vitele, vorbesc între ele, destăinuind, între altele, și locurile unde se află comori ascunse în pământ, comori care în această noapte ard.” Pe cei ce nu ascultă de acest sfat îi urmăresc, în scurt timp, mari primejdii.
La miezul nopții dintre ziua de Ajun și cea de Crăciun, se crede că cerurile se deschid. Dar această minune nu poate fi văzută decât de cei fără de păcate. Cei care pot auzi glasurile îngerilor. Tot în acest moment, al miezului nopții dintre cele două sfinte zile, se spune că apa se preface în vin, semn al începerii sărbătorii. De altfel, se spune că în întreaga zi de Ajun nu se pune rachiu pe masă, deoarece această băutură este inventată de Diavol, cel care se distrează pe seama celui ce bea din băutură în zi de post.
Legenda lui Crăciun
Așa cum am aflat deja, Crăciun, ca zeu solar de origine indo-europeană, a fost specific teritoriilor locuite de strămoșii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn și cu zeul iranian Mithra. Determinativul de moș indică vârsta celui care trebuie să moară și să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. Divinitatea se naște împreună cu timpul, la 25 decembrie, trăiește 365 de zile, îmbătrânește și moare pentru a renaște la începutul anului următor. Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane, apoi nașterea zeului solar de origine iraniană, Mithra. Iar, după apariția creștinismului, nașterea lui Iisus.
Despre Crăciun se spune că era un om rău. El avea o nevastă și trei fete. Acestea toate aveau frică de stăpânul casei. Dacă lui nu-i plăcea ceva, ori ele nu-i făceau pe plac, se mânia tare și le chinuia în tot felul. Sărmanele femei erau toate stâlcite și betegite.
Tocmai pe când Fecioara Maria își făcea apariția, împreună cu Iosif, îngreunată de nașterea ce se apropia tot mai mult, „douăsprezece care cu grâu plecaseră la moară, iar femeile din gospodăria lui Crăciun nu-și mai vedeau capul de treburi, să pregătească ca totul să fie bine la întoarcerea acestuia.” E ceea ce aflăm din istorisirea lui Marcel Olinescu făcută în „Mitologie românească”.
Și nararea continuă:
„- Lasă-mă, femeie bună, să mân la dumneata, că-s ostenită de drum și curând va sosi ceasul să nasc.
– Bucuroasă te-aș lăsa, îi răspunse Crăciuneasa, dar am un bărbat rău și amarnic. Uită-te la fetele mele. Una-i șchioapă, alta-i oarbă, și a treia-i oloagă. Da’ eu, crezi că o duc mai bine? Uită-te ce am pe trup și pe mâini.
Se uită Maica Domnului la ea și mare-i fu mila când văzu că era tare zdrobită și vânătă.
Lasă-mă măcar în ocol să mă ascund, că nu mă mai țin picioarele. Se rugă Fecioara.
Și Crăciuneasa, femeie miloasă, o primi și-i făcu loc în staul, lângă ieslea vitelor, acolo unde credea ea că bărbatul său n-are s-o vadă.
Pe vremea aceea nu erau stele pe cer. Numai Luna umbla pe cer. Iar oamenii lucrau la Lună, ca acum la Soare.”
După momentul Nașterii lui Iisus, pe bolta luminată doar de astrul selenar s-a arătat, pentru prima dată, ca să vestească lumii venirea lui Iisus, Luceafărul de seară. Cel care lumina atât de tare casa și gospodăria lui Crăciun așa încât acesta se gândi înfuriat: „Oare ce-au făcut nebunele acelea de mi-au aprins casa?”
Drept mulțumire pentru găzduire și ajutor, fecioara le răsplăti pe femeile greu încercate prin tămăduirea fetelor – cea ciuntă, cea oarbă și cea șchioapă.
La momentul venirii acasă a lui Crăciun, aceste trei minuni erau deja înfăptuite. Dar, dându-se de gol, baba Iova deconspiră bărbatului său secretul din staul. Mai precis, faptul că acolo ea adăpostise niște drumeți străini. Mânios din fire și răzbunător, Crăciun îi taie cu toporul mâinile femeii. Doar că, o altă minune se săvârșește în curând: cu o suflare a Fecioarei, trupul femeii este reîntregit și tămăduit.
„Crăciun fu atât de mișcat de aceste minuni încât inima lui se înmuie pe loc și, căzând în genunchi, îi ceru iertare soției pentru tot răul ce i-l făcuse. Apoi, ducându-se în staul, i se închină Fecioarei Maria și lui Iisus Hristos, recunoscându-l în el pe Dumnezeu.
Și pentru că în casa lui s-au petrecut toate aceste și pentru că el a fost cel dintâi om care a crezut în Hristos, ziua în care s-a născut Iisus se numește, de atunci, Ziua de Crăciun.” (Marcel Olinescu, „Mitologie românească”).
Momentul pocăinței lui Crăciun a fost, de fapt, momentul în care acesta s-a transformat radical și iremediabil. Dintr-un om rău și răzbunător, acesta a devenit unul blând și bun. Și darnic, împărțind, de atunci încoace, și de acum multă vreme în viitor, până în veacul vecilor, daruri oamenilor în general și copiilor în special. A devenit… Moș Crăciun!
Preotul Verșescu și atmosfera din Ajun de Crăciun din casele țăranilor
Zilele de Sărbători în comuna Tarcău
Pe 24 decembrie, în dimineața de Ajun deci, „Preotul și cu dascălii, de pe la patru dimineața, umblă cu icoana Nașterii Domnului Iisus Hristos din casă în casă, începând cu [satul, notă personală] Cazacii și sfârșind cu [satul, n.p.] Măciucașii pe la ora opt sau nouă seara”, ne informează preotul Gheorghe Verșescu, în a sa lucrare „Monografia comunei Tarcău”, a cărei primă editare a văzut lumina tiparului în 1942. Și domnia sa continuă: „Băieții se țin droae după preot și vestesc pe credincioși cu străvechiul Chiraleisa – pe grecește, Chirie eleison – iar la Ajunul Bobotezei mai strigă Onihoho. Gazda primește preotul cu lumânarea aprinsă, preotul cu ai lui cântă troparul și condacul praznicului Nașterii Domnului, cei de casă sărută icoana și mâna preotului, cel care felicitează la mulți ani, îi mai întreabă de sănătate, de ale gospodăriei necazuri și greutăți și pleacă la alți enoriași.
Toate gospodinele au grijă să primească pe preot cu casa văruită. Ori măcar lipită proaspăt pe jos. Altele țin obiceiul din vechime să omenească pe preot cu masa plină de bucate de post, gătite cu ceapă prăjită în untdelemn, boambe fierte, pere, mere, cireșe uscate, fierte și aburind de clocotit, cu farfurii pline de julfă – un fel de turte cu sămânță de cânepă, cu «pelincile Maicii Domnului», niște pospaiuri de aluat cu zahăr și miere de albine și cu nucă pisată pe ele, cu străchini pline cu nuci, cu mere pentru băeți, farfurii cu piftele de cartofi sau orez cu zahăr, cu câte un pumn de zahăr cubic, câte o farfurie, două cu sarmale de orez. Toate bunătățile pentru părintele care se ostenește până la casele lor. Și pentru ca Sfinția Sa să blagoslovească masa, blagoslovenie din care au a gusta și cei din casă și pentru ca tot anul ce va să vie să fie masa încărcată.
Dar mâncarea fără băutură nu merge pe gât, iar voia bună ar tânji fără oleacă de udeală. Un rachiuaș cald fiert cu mirodenii merge uns pe gât. Un pahar, două, trei, cât îl țin balamalele pe bietul părinte.
La alte case se servește vin fiert cu cuișoare, scorțișoară și aburind în pahare. Ca să se mai încălzească părintele de atâta ger cât îndură. Și «să iai Părinte, să golești paharul, că mă supăr» stăruie gospodarul. Ici un rachiu, colo un vinișor, închipuiască-și oricine ce se alege de preot, dacă se potrivește credinciosului!
Alte gospodine stărue să se așeze preotul puțin pe laiță, ca să le stea cloștile pe ouă, sau, cele cu fete mari, ca să se mărite fetele. (…)
În tot satul bucurie și voe bună pentru sosirea sărbătorilor Crăciunului. Unii o iau cu păhărelul din ajun și, cât ține Crăciunul nu se mai opresc.
În noaptea de Crăciun, copiii umblă cu colinda.
Spre Anul Nou, tot satul e în fierbere. Mai dinainte cu câteva zile, flăcăii se pregătesc de uniforme ofițerești, cu hârtie colorată, cu chipie reformate, cu săbii ruginite. Împodobesc o capră, tocmesc un taraf de lăutari și toată noaptea umblă din casă în casă cu hora și felicitările.
Atâta-i și a lor la vremea asta!
Toată lumea primește capra. Aceasta-i cinstea tineretului din satul nostru.
Copiii nu se lasă nici ei mai prejos. Pregătiri înfrigurate pe capul lor! Fluer de la oi, să răsune bine. Biciul lung, de cânepă, să pocnească tare. Buhai, dobă, clopoțel, toate sunt puse la contribuție, după ce mai înainte s-a făcut repetiție, ca să iasă bine în noaptea atât de mult așteptată.
Buhaiul este o putinică de brad cu fundul de piele tăbăcită de oaie, prin care trece un șmoc gros de păr de cal, tras prin sacâz. Băetul trage mereu de șmocul de păr scoțându-se niște sunete groase, asemănătoare cu mugetul de buhai, de unde și numele.
Doba este o sită de cernut făina căreia i s-a scos pânza de păr și i s-a aplicat un burduf de piele de oaie.
Urături peste urături. Chiote, râsete ce înveselesc pe toată lumea.
«Aho! Aho! Copii și frați
Stați puțin și nu mânați…»
Și tot cam așa înainte după străvechile versuri.
Dacă nu găsesc piele pentru dobă ori buhai, gurile rele spun cum pieile câinilor vagabonzi răspund acestor neapărate trebuințe.
Șolticii de băeți prind de pe drum câinii cu arcanul, îi omoară, îi jupuiesc, le tăbăcesc pieile și le aplică pe veșca viitoarei dobe.
Dimineața de Anul Nou, copiii umblă cu sămănatul din casă în casă.
«Să trăiți, să înfloriți
Ca merii, ca perii…»
Li se dă un gologan, doi, alții le oferă covrigi.
Că în noaptea Anului Nou se mai bat copiii, că cei mari prind pe cei mici sau mai slabi și le iau din gologani, acestea sunt lucruri obișnuite și trecătoare. Că și unele copile umblă cu uratul decusara un ceas, două, parcă poți să le oprești? Că și unii oameni mari, maturi, vârstnici umblă cu uratul, ce să le faci?
O isbucnire de fericire, care cuprinde pe toată lumea n-o poți zăgăzui cu morala, cum nu poți opri puhoiul cu toate iezăturile. Lumea să se bucure. O zi pe an are și ea, când uită de toate necazurile. Și mic și mare. Și tânăr și bătrân.”
Obiceiuri practicate de Crăciun
Colindul, Colindul cu steaua, Vicleimul sau Irozii, Turca din timpul lui Cantemir
Colindatul nu este un obicei practicat în cinstea Nașterii lui Hristos, afirmație sprijinită de faptul că însuși Iisus mergea cu colinda pe când era copil. Colindele din vremea aceea aveau menirea de a anunța un an nou agricol bogat și rodnic.
Acest aspect, cel al colindelor agricole, care se săvârșeau pe o perioadă cuprinsă între 23 decembrie și până la 7 ianuarie, este la rândul său explicabil prin faptul că în vechime începutul Anului Nou era considerat odată cu ziua de 25 decembrie.
„Mai mult de un mileniu creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun, în imediata apropiere a solstițiului de iarnă: la Roma, până în secolul al XIII-lea, în Franța până la 1564, în Rusia până în vremea țarului Petru cel Mare. La români, amintirea acelor vremuri este încă proaspătă de vreme ce, în unele sate bănățene și transilvănene, ziua de 1 ianuarie mai este numită și Crăciunul Mic.” Lucruri pe care le aflăm de la Ion Ghinoiu, fiind cuprinse în lucrarea sa „Obiceiuri de peste an”.
Bineînțeles că, după Nașterea lui Iisus Hristos, au apărut și sunt practicate și azi colinde întru preamărirea acestui mare eveniment.
În Bucovina există credința că, „mai înainte vreme, foarte multe răutăți făceau oamenii din pricină că uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, pentru ca, în fiecare an, la Crăciun, numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile lor și astfel să-i abată de la calea răutăților.” – mesaj care ne este transmis în lucrarea „Serbările la români” semnată de Tudor Pamfile.
Legat tot de obiceiul colindatului, există de secole credința precum că atunci când nu se mai vor fi auzind cântate colindele va veni sfârșitul lumii.
Colindul cu Steaua se practică începând cu întâia zi de Crăciun și sfârșind cu ziua de Bobotează, sau, în unele locuri, doar până de Sfântul Vasile. Copiii care umblă cu steaua se mai numesc și stelari sau crai. Ei poartă pe cap coroane simbolice realizate din hârtie colorată.
Prin Vicleim sau Irozi se înțelege datina tineretului de a reprezenta la Crăciun nașterea lui Hristos, venirea Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, șiretenia acestuia de a găsi pruncul prin mijlocirea celor trei Crai și, adesea, înfruntarea necredinței, aceasta din urmă personificată prin intermediul unui copil sau cioban. Toată această desfășurare se produce în cadrul unui joc de teatru numit și teatru folcloric.
Butucul de Crăciun este „un substitut al Zeului mort, reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure și ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Copacul tăiat – butucul – simboliza moartea anuală a Zeului autohton Crăciun, care, însă, renăștea prin ritul funerar de incinerare, specific geto-dacilor înainte de creștinare.” Informația ne-o oferă Ion Ghinoiu, în cartea numită „Mică enciclopedie de tradiții românești”.
În limba română, cuvântul butuc păstrează semnificația mortuară: a găsi pe cineva butuc se spune despre mortul fără lumânare, iar a-l lega butuc se spune despre cel imobilizat ca un mort.
În multe zone ale țării se mai păstrează încă obiceiul arderii în noaptea premergătoare Crăciunului a unui butuc în vatră, iar tăciunele rămas este folosit drept leac pentru vindecarea vitelor.
Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapusă peste acesta a arderii butucului. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a pătruns de la oraș la sat tradiția bradului de Crăciun, tradiție provenită din Nordul și Vestul Europei.
Turca „umbla de când Irod Împărat a omorât cinci mii de prunci pentru aflarea Pruncului sfânt. El nu știa cum să procedeze pentru a scoate afară din case mamele ca, mai apoi să ajungă la copii și să-i ucidă. A imaginat un om urât, îmbrăcat în piele de țap, cu coarne pe cap și cu pene de cocoș în vârf, cu clopot la spate și cu o măciulie mare în mână. Această arătare a fost denumită turcă. Există credința că cel care se costumează în turcă își pierde năravul și nu poate merge la biserică timp de șase săptămâni. Iar dacă se întâmplă ca acesta să moară în acest răstimp, el nu va fi îngropat în cimitir și nici nu-i vor fi trase clopotele.” Este descrierea lui Adrian Fochi, în a sa lucrare „Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea”.
Acest din urmă obicei îl aflăm și de la Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae”: „Este un joc închipuit în vremurile vechi din ură împotriva turcilor. În ziua de Crăciun se pune cuiva o căpățână de cerb cu coarne mari, de care se leagă o mască făcută din fâșii de pânză colorată și atât de lungi încât îi acoperă și picioarele celui ce o poartă. Peste acesta se așează altul, care se face un bătrân ghebos. Și așa străbat ulițele și casele, jucând și cântând, cu o mulțime de lume după ei.”
Legende populare: Porcul, nemulțumit de hotărârile Domnului
Aflat încă de la Crăciun pe mesele românilor, porcul este eroul uneia dintre legendele populare care vine din vechime.
Ca divinitate preistorică a grâului, jertfită la Crăciun, și ca simbol al Anului care moare și renaște după 365 de zile, porcul este, în unele tradiții românești, nemulțumit de hotărârile Domnului care l-a uzurpat.
„După ce Dumnezeu a făcut pe rând toate lighioanele, le-a adunat înaintea sfântului divan și i-a spus fiecăreia soarta ce o are pe lume. A spus calului că va ajuta pe om, că va fi călărit de om, va fi îmbrăcat în zale și dus pe câmpul de bătălie. A spus câinelui că va apăra casa omului, va fi hrănit de om, va fi bătut și mângâiat de el. Și așa cu fiecare lighioană în parte. Tuturor Dumnezeu le-a arătat, cu mare chibzuială, rostul lor în lume. La toată această rânduială, fiecare vietate se supusese fără cârtire, căci cine ar fi cutezat să stea împotriva lui Dumnezeu Sfântul? Numai porcul săracul, grohăia a nemulțumire întruna, ca o tobă spartă. Când îl ajunsese și pe el rândul și când a auzit și el ce soartă are, începu și mai puternic să grohăiască. Dumnezeu, drept pedeapsă pentru lipsa de rușine și omenie, l-a sorocit ca să grohăie toată viața lui ca un nemulțumit. Și ceea ce i-a lipsit, adică rușinea, s-o caute veșnic în pământ. De aceea, porcul mereu grohăiește, fie sătul, fie flămând și scurmă pământul căutând ceea ce îi lipsește, adică rușinea…”
Zilele cuprinse între Crăciun și Anul Nou, cu sărbătorile și obiceiurile lor
Prima zi de după Crăciun, cea de 26 decembrie, este destinată Soborului Maicii Domnului și pomenirii sfântului și dreptului Iosif logodnicul. Acesta, fiul al lui Iacov, din neamul lui David, de meserie tâmplar, a fost hărăzit de Dumnezeu drept logodnic al Fecioarei Maria și, în consecință, fiind rânduit cu purtarea de grijă a Pruncului Sfânt, ca tutore și părinte legal din viața pământească.
Ca obiceiuri, a doua zi a Crăciunului, finii se duc cu colac la nași, colac ce, în mod tradițional, constă „în șapte pâini, un cocoș, sau alte orătănii, două-trei sticle cu țuică și vin, o coastă de porc, doi-trei trandafiri (cârnați) și alte mărunțișuri.” Precizarea fiind făcută de Antoaneta Olteanu prin a sa lucrare „Calendarele poporului român”.
Iar ca și credințe ale acestei zile, merită a fi amintite acelea conform cărora este interzis fetelor nemăritate torsul – ca, de altfel, pe întreaga perioadă cuprinsă între Crăciun și Bobotează – căci, altfel, nici în anul ce vine nu-și vor găsi iubitul; precum și ideea că dacă a doua zi de Crăciun va bate vântul, atunci toamna următoare va fi ploioasă și vânturoasă.
A treia zi a Crăciunului coincide cu ziua Sfântului Ștefan. Este ziua în care nașii, cei care cu o zi înainte primiseră vizita finilor, își aduc aminte că sunt, la rândul lor, fini și, în consecință, ei merg la nașii lor.
Tot în această zi, de 27 decembrie, se spune că dacă va fi să ningă, atunci, peste anul ce vine se va așterne rod bogat.
Pe 28 decembrie, în mod tradițional are loc îngroparea Crăciunului, în fapt îngroparea anului vechi, ce tocmai se sfârșește. Acest obicei este unul dintre cele mai vechi obiceiuri din calendarul popular. În comunitățile creștine, îngroparea este oglindită printr-un ceremonial care cuprinde purtarea pe umeri, de către șase feciori, a unei cuverturi pe care este întins un alt tânăr, cel care ia locul lui Crăciun mort. Cel mai bun de gură tânăr din sat joacă rolul de preot. Iar, în timp ce targa mortuară este purtată prin sat, unii dintre participanții la alai se erijează în bocitoare, jelindu-l pe Crăciun cel vechi:
„Măi, Crăciune, măi, bătrâne,
Astăzi te-ngropăm pe tine.
Haideți toți, cu mic, cu mare,
Să ducem Crăciunu-n vale. (…)
O, Crăciune, o, bătrâne,
Du-te de la noi cu bine;
Meri pe apa Sâmbetii
Și-napoi nu mai veni.
C-a veni altu’ Crăciun
Și-a fi ca tine mai bun.”
Zilele de 29 și 30 decembrie sunt destinate de către credincioșii creștini ca zile de trecere între zilele de sărbătoare care tocmai au trecut și cele care urmează. Se reface curățenia prin casă și sunt puse la cale bucatele menite să întâmpine Anul Nou. Este verificată starea actuală a butoaielor cu vin, nefiind uitate nici cele cu murături!
Deloc de neglijat sunt și pregătirile ce le fac cei ce vor să meargă cu uratul și cu semănatul. Sunt verificate și ajustate dobele deja folosite și la Crăciun, sunt coborâte de prin poduri căprițele pentru a fi drese și decorate. Operațiune valabilă și urșilor.
Toate acestea pentru că urmează ziua de 31 decembrie…
Obiceiuri practicate de Crăciun
Jocul Măștilor, Plugușorul, Jocul Caprei, al Ursului, al Cerbului, Căiuții, Cârcelul și Arnăuții
Plugușorul domină sărbătoarea Anului Nou. Urarea propriu-zisă, un poem plin de întâmplări ce spun despre întreaga muncă a câmpului de la arat și semănat până la coptul colacilor, este spusă de un actor, în timp ce ceilalți hăiesc la comanda urătorului și activează instrumentele și elementele de recuzită din dotare.
Din recuzita bogată pot fi amintite dobele, buhaiul, harapnicele, clopoțelul, zurgălăii, cârâitoarele, fluierul, cornul de vânătoare.
Ca și plugușorul propriu-zis, plugușorul copiilor se practică în noaptea Anului Nou.
Măștile reînvie, la intervale regulate, miturile ce vor să explice originea obiceiurilor de zi cu zi. Măștile îndeplinesc o funcție socială. Ceremoniile cu măști sunt adevărate cosmogonii ce regenerează timpul și spațiul. Măștile se folosesc pentru a simboliza confruntarea dintre spiritele bune și cele rele. În noaptea de Anul Nou, la ritualurile de trecere dintre ani, participă și personaje care au puterea de a îndepărta răul: capra, ursul sau căiuții. Masca transformă trupul celui care o poartă, care-și păstrează individualitatea și care, slujindu-se de ea ca de un suport viu și însuflețit, întruchipează altă ființă.
Pentru măști sunt îmbinate materiale dintre cele mai neobișnuite: țesături, lemn, coarne de animale, piele netăbăcită de oaie, capră, urs, podoabe – mărgele, clopoței, beteală, oglinzi, franjuri, pene.
În jocul cu măști, zgomotele create cu biciul, clopoțeii sau buhaiul au puterea de a îndepărta răul din casa și viața gazdei.
Ursul. Măștile de urs de tipul măștilor costume integrale se foloseau de români în solstițiul de iarnă, în ceremoniile augurale de Anul Nou. În aceste jocuri de bun augur, ursul murea și învia, simbolizând moartea și învierea interpretată și ca moartea și învierea naturii. Același tip de ritual avea loc și cu alte animale considerate sacre: capra, țurca, brezaia.
Unii cercetători consideră că Zalmoxis (sau Zamolxes) are ceva comun cu ursul, că era în legătură cu practicile unui ritual în care se întrebuința pielea de urs ca animal totemic (Zalmo înseamnă blană, piele).
Numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului și al soarelui, în ipostaza lui umană, un purtător de piele de urs.
Măștile costume de urs folosite de colindători de Anul Nou se aseamănă cu galeele arktomorfe (mască galee, adică mască alcătuită dintr-un cap de urs și folosită în ritualurile și ceremoniile ce țineau la daci de cultul străvechi al ursului carpatin).
Caracterul sacru al ursului reiese și din colindele de Anul Nou cu ursul, când colindători mascați în urs și în ursari urează un an fericit gazdelor ce-i primesc cu voie bună. Colindul nu este numai augural, ci și inițiatoriu.
În colindul cu ursul, animalul moare și învie într-o dramatizare simbolică a mitului renașterii naturii în general și a faunei în special, marcat de ieșirea ursului din hibernare.
Jocul ursului este spectaculos. La comanda ursarilor, urșii joacă și se rostogolesc, dansează în cerc, lovesc pământul cu picioarele. Acest obicei ocupă un loc important în reprezentațiile și manifestările dramatice prilejuite de sărbătorile Anului Nou.
Mărimea anturajului de la jocul ursului diferă de la sat la sat sau de la zonă la zonă (bulibașa, țiganca, ursarul, țiganul, baba, toboșarul). Personajul urs este îmbrăcat cu o blană care imită pe cât posibil pe cea a animalului, are lanț și ciomag. Ursarul are o tobă din care bate când rostește cântecul ursului, în timp ce acesta din urmă sare și țopăie în jurul ciomagului.
Capra. Jocul caprei, joc ritual practicat în ziua Ajunului Sfântul Vasile și noaptea Anului Nou, este caracterizat prin vitalitate excesivă, captând atenția asistenței printr-un dans vioi și prin multitudinea de ornamente (oglinzi, cârpe colorate, beteală, ciucuri, panglici multicolore, flori uscate). Capra este însoțită de personaje care simbolizează ciobanii – babe sau moșnegi – precum și de dansatori în costume populare.
Ca și în dansul ursului, capra se îmbolnăvește și moare. Ciobanul își descântă animalul care reînvie asemenea vegetației ce renaște în fiecare an.
Capra mută – întâlnită în satele de pe Valea Muntelui – este jucată de o femeie, învelită cu o cergă colorată, de un cioban care cântă și la fluier.
Capra cu alai – pe lângă una, două sau trei căprițe, din alai mai fac parte mascații, căldărarii, ciobanul și arnăutul.
Cerbul. Colindatul cu măști de cerb se desfășoară în baza unui scenariu mitic la care participă într-un alai impresionant și alte personaje secundare mascate (cu maschete sau mascoide) sau numai machiate.
Cerbul este ucis și învie în bucuria celor care participă la alaiul colindului. În acest scenariu al morții și al învierii, cerbul simbolizează reînnoirea ciclului naturii, renașterea regnului animal odată cu cel vegetal.
Cerbul este o prezență în jocurile dramatice de Anul Nou. Personajele acestui joc au îmbrăcămintea diferită. Echipa este formată din băieți, fiecare având câte o tobă. Cerbul este fie îmbrăcat cu piei de iepure, fie jucat sprijinit pe un băț de lemn.
Calul, obicei tradițional, vechi joc ritual practicat la venirea Noului An, constituie unul din arhetipurile fundamentale. El trece de la moarte la viață, leagă contrariile într-o manifestare continuă, este viață și continuitate, puterile lui depășind înțelegerea. Este vehicul, corabie, iar destinul lui este inseparabil de cel al omului. Străbătând iarna cum străbate noaptea, timpurile și împărăția morții, calul iese, în sfârșit, la lumina zilei, în primăvară, purtător al fecundității și al duhului vegetației. Este un animal care înlătură spiritele rele.
Dansul căiuților, prin care spiritele rele sunt învinse și nu mai urmăresc oamenii și în noul an, este exuberant, cu mișcări foarte rapide. Tinerii aleși să poarte această costumație sunt dansatori excelenți. Ei poartă cai cu cap de lemn ce au coama împodobită cu panglici și canafi; în partea de jos se pun catrințe sau macaturi de lână colorată. Jocul este în ritm alert, cu strigături satirice și mișcări ample, bătăi tropotite și acute.
Cârcelul este unul dintre puținele obiceiuri de Anul Nou care se găsesc depresiunea Cracău Bistrița. Din alaiul cârcelului fac parte câțiva flăcăi, fiecare având rolul său bine determinat: cârcel, fluieraș, toboșar, urător, purtător de bici, purtător de cârâitoare.
Arnăuții nu mai realizează semnificația primordială – aceea de mercenari ai otomanilor aflați în solda domniilor fanariote. Ei au o ținută vestimentară viu colorată și sofisticată. După încetarea conflictului dramatic, finalizat întotdeauna în mod fericit, urmează jocurile cu strigături: leșeasca, cernita, arnăuțeasca, trilișești.
Specialiștii susțin că în județul Neamț se păstrează cele mai vechi forme ale ritualurilor creștine și precreștine. Regiunea este considerată una dintre puținele din România unde tradiția vechilor obiceiuri de iarnă s-a păstrat nealterată. Aceste ritualuri și cântece reprezintă un element de stabilitate și continuitate.
Ziua Ajunului Anului Nou
Așa cum s-a observat în materialele anterioare, schimbarea datei de celebrare a trecerii în noul an de la 25 decembrie la 1 ianuarie a făcut ca noaptea dintre ani – 31 decembrie spre 1 ianuarie – să preia cu sine și practicile de sfârșit de an atribuite până atunci datei care acum celebrează Nașterea Domnului.
Astfel, în credințele populare, în noaptea de sfârșire a vechiului an are loc deschiderea cerurilor. De data asta, de trei ori, „repede, una după alta, iar înăuntru se vede o lumină foarte mare și Dumnezeu stând la o masă cu sfinții și uitându-se la noi. Alții zic că se văd mese cu lumânări și sfinți împrejur.” Este ceea ce aflăm de la Elena Niculiță-Voronca, cea care semnează lucrarea „Datinele și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică”.
Pentru ca Tudor Pamfile, în „Sărbătorile la români”, să afirme că „legendele spun că Sfântul Ioan vedea adesea cum se deschidea cerul și pe Dumnezeu ținând în mână tunul (tunetul), așa, ca un bici împodobit cu flori. Cu pușca aceea, Dumnezeu, în tot anul spre Anul Nou, blagoslovește lumea, și ce picură din pușcă, aceea avem. El scrie, notează, în care țară are să fie recolte, în care nu, care om va muri, care se va naște, ce are să se întâmple.”
La fel, aflăm că, spre Anul Nou, toate apele se prefac în vin. Iar vitele din grajd vorbesc, în aceeași noapte, între ele, iar cine va sta să le asculte va fi rău de el.
În seara de Ajun de An Nou – sau, altfel spus, seara de Ajun a lui Sfânt Vasile – se merge cu plugul. Plugușorul sau plugulețul pentru copii, plugul mare pentru maturi.
Antoaneta Olteanu, în lucrarea intitulată „Calendarele poporului român”, citează din revista „Ion Creangă”, anul II, numărul 1, revistă editată în 1909: „În Ajun de An Nou, cam pe la ora unu după-masă, copiii umblă cu plugulețul, în cete de câte doi-trei și chiar mai mulți. Unul dintre ei are un clopot împodobit cu flori de târg ori cu busuioc și înfășurat într-o basma. Acela sună la fereastra casei clopotul zicând din gură plugul, care nu este altceva decât o poezie prin care se urează gazdei sănătate în acel an, rod la țarinele lui și câteva de-alte astea. Iar ceilalți au bice și trosnesc la refrenul «Mânați măi! Hăi! Hăi!». Copiii cu plugulețul umblă până pe la ceasurile patru-cinci spre seară.”
Ion Mușlea-Bârlea, în cartea „Tipologia folclorului”, confirmă:”Băeții mici fac, doi-trei, un pluguleț de lemn, întocmai celui mare. Coarnele i le împodobesc cu ciucuri și cănuri de diferite fețe, atârnând în el un clopoțel. Ei umblă câte trei, din casă în casă, urând an mănos. Unul dintre copii, numit plugar, poartă plugulețul; altul, numit mânător, troznește biciul, iar celălalt, numit iapă, poartă traista unde se pun bornacii sau covrigii ce-i capătă câteștrei plugarii.”
Mai spre seară vine rândul celor mari să meargă cu plugul. Cel adevărat. La care pun patru sau șase boi sau, mai nou, cai. Ei se repartizează astfel: doi încalecă, unul ține de căpăstru, altul poartă coarnele plugului; în timp ce încă un altul are în grijă o traistă în care are grăunțe și de unde, în timpul urăturii, va semăna. Mai întâi, trag o brazdă în fața casei gazdei, pentru ca mai apoi, unul dintre toți aceștia zice urarea, iar ceilalți pocnesc din bice și-i țin isonul la refren.
Există credințe și semne și în ceea ce privește anul viitor: dacă în noaptea de Sfântul Vasile va fi cer senin, se zice, anul va fi secetos. Dacă va fi înnorat, el va fi ploios.
Sunt și unii care, cunoscând îndeaproape aceste credințe, caută de a-și realiza propriu calendar pentru anul ce vine. Își pregătesc din ajun 12 găoace de ceapă pe care, în prealabil, le menesc câte unei luni a anului, iar în ele presoară sare mare. Dimineața caută să vadă care luni vor fi ploioase – cele ale căror cepe lasă zeamă – și care vor fi secetoase.
De asemenea, tot în credințele populare găsim, întru bunul mers al vieții și al treburilor în anul ce va să vină, obiceiul de a lăsa, în Ajun de An Nou, porțile larg deschise pentru ca să intre norocul. Apoi, „mai fiecare june pune la căpătâi, când se culcă, unealta specifică trebii pe care o face – croitorul câte un ac, elevii o carte – pentru că se crede că așa făcând, junele își visează ursita. Fetele fac ca și flăcăii, punând busuioc sub pernă, busuioc luat din clopotul urătorilor.” Sunt confirmări care ne vin de la Artur Gorovei și de la Petre Ispirescu.
Se mai întâmplă ca, prin unele locuri, fetele care vor să le crească păr bogat, pentru a place băieților, în seara de Ajun de An Nou aruncă boabe de cânepă în foc.
O descriere interesantă despre felul în care, cam acum o sută de ani, fetele și feciorii de la sat petreceau seara de Ajun de An Nou, aparține lui Ion N. Popescu și este inserată în revista „Șezătoarea”, numărul 9, din anul 1915: „În seara de Sfânt Vasile, mai mulți flăcăi și fete se strâng la o casă care are una din odăi mai largă, ca să încapă cât mai mulți. De obicei se adună la casa unui codaș ori de mijloc. Câteodată, când se învoiesc toți flăcăii, uneori și fetele, spre a face ghicitul, tocmesc un lăutar pe care-l răsplătesc fie cu bani, fie cu câte ceva de-ale mâncării, mălai și carne mai ales. După ce vorbesc și glumesc despre câte toate pozne de-ale lor, joacă câte o horă-două, urmează ca, doi-trei flăcăi cari se cred mai dibaci în ale horelor, se prind de brâu și joacă pe întrecere hore, bătute până ostenesc de-al binelea. În lipsă de lăutar, cântă cu fluierul unul dintre ei. Apoi se începe ghicitul. Pun în mijlocul odăii o masă de lemn pe care așază nouă oale, de diferite mărimi. Pe urmă încep să adune, de la fete, care au grijă ca înainte de a veni să aducă câte ceva fiecare de pe acasă. Fetele se întorc cu spatele, iar băieții ascund sub oale diferitele lucruri, cari, mereu, sunt în număr de nouă: un franc, o oglindă mică, mărgele, o bucată de pâine, un inel, un cărbune, un pieptene, o perie, un băț legat de jur-împrejur cu păr de porc (ori un maț de porc). După ce s-au așezat lucrurile sub oale, sunt chemate fetele să tragă. Toate se grămădesc să vadă ce nimerește fiecare. Haz mare când una dintre ele nimerește mațul. În timp ce un băiat ia bățul și-l aruncă de tavan strigând «Iufa! Iufa!» în râsul tuturor, în timp ce fata se retrage rușinată într-un colț. (…) După aceea se aleg dintre fete vreo două mai curajoase și pun ele obiectele sub oale pentru ca să tragă și băieții. E credința, și uneori se potrivește, că, după cum va ghici lucrul fiecare, tot așa îi va fi ursitoare: dacă ghicește francul și pâinea îl (o) va lua bogat(ă), dacă ghicește oglinda va fi frumos, dacă ghicește mărgele va plânge beat, dacă ghicește inelul nu va lua fată (cinstită); cărbunele însemnează față neagră, pieptenele c-a fi colțat(ă) și zâmbat(ă), iar peria că va fi bătrân(ă). După aceasta mai cântă, mai joacă și apoi se despărțesc pe la miezul nopții, ducându-se fiecare acasă.”
Cam așa, dragi cetitori, și-au petrecut an de an, secole de-a rândul, moșii și strămoșii noștri sărbătorile cele mai mari ale anului – Crăciunul și Anul Nou.
Vă las acum pe voi, pe fiecare în parte, cu gândul și cu conștiința personală, să giudecați singuri și să reflectați asupra frumuseților acestor datini și obiceiuri care sunt specifice poporul român.
Autori articol:
Cecilia ANDREI și Valentin ANDREI
