„Locuim într-o casă mică. Eu, Flavia și frica. Bărbați nu avem. Au plecat cu toții. Rînd pe rînd, i-am dat deoparte ca pe niște haine de iarnă în plină arșiță. Ne-am dezbrăcat de ei. Noi, femeile din familia noastră. «De-acu’, el doarme liniștit pe lumea ailaltă, iar eu în patul meu!», a zis bunica.”
Scriitoarea Ioana Stăncescu ne mărturisește povestea Dorei, printr-o carte în care tăcerea devine personaj de sine stătător, o stare care cuprinde și mănâncă orice spațiu alb dintre generații.
La prima vedere pare o carte despre femei cu femei, dar Tăcerea vine prima este despre puterea pe care singurătatea o imprimă asupra familiilor orfane. Orfane de soți, orfane de tați, orfane de iubiți, orfane de protectori. Pe de-o parte se simte gustul amar al neputinței, al asperității furiei, dar e și multă dragoste și co-dependență între aceste femei, Dora, Flavia, mama, bunica.
Avem impresia că plecarea bărbaților din viața Dorei și a bunicii e un blestem, o constantă care nu mai surprinde pe nimeni, ceva transmis din mama în fiică, un fenomen ce nu poate fi inversat.
„Apoi a venit rândul mamei să se dezbrace de tata. Tata avea mâini delicate, de pianist. Așa îl alesese ea. După mîini. Și după picioare, să le aibă la fel, să n-o mai știe lumea de Nina a lu’ Șchiopu, «cum strigau copiii, pe uliță, după mine», povestește și-și trece palma deschisă peste față, să adune ce urme or mai fi rămas acolo, cine știe de unde.”
Frica, tăcerea devin emoții care prind viață, pe care te poți baza, sunt mereu acolo, aceeași rană deschisă pe care cele trei femei le oblojesc rând pe rând.
Emoționantă și impresionantă comparația fricii cu a unui alt membru al familiei: „Îmi vine să plâng, nici eu nu știu de ce, dar îmi vine să plâng: de ciudă, de milă, de sentimentul ăsta de neiubire care a crescut acolo, lângă mine, ca un frate, fratele acela pe care cine știe câte femei din familia mea l-au tot așteptat să se nască și să le apere.”
Ca cititor te regăsești și înțelegi dezamăgirile Dorei, disperările mamei, nevoia de independență a Flaviei, te recunoști chiar și în nevoia cleioasă de a nu da drumul la nimic, de a ține totul aproape, tot ce a mai rămas și cine a mai rămas.
Romanul Ioanei Stăncescu, Tăcerea vine prima, nu este numai despre blocaje, neiubire, spaime și teama de a pierde controlul, ci este și despre noi începuturi, despre împăcări și înțelegeri, despre acceptarea trecutului, despre schimbarea cursului unui vânt care a bătut de prea multe ori în aceeași direcție.
„Măi, Dora mamă, să știi că eu m-am gândit și nu cred că-s un exemplu bun, îmi șoptește și se leagănă încet de pe un picior pe altul, cu mine lipită de ea.”
Ioana Maria Stăncescu s-a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nadejde pentru literatura scrisă de femei”, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambery, 2021. Tăcerea vine prima este publicat la Editura Trei, 2024.
Autor articol: Suzănica TĂNASE
