Acum câțiva ani m-am întors din România cu un geamantan plin cu cărți. Așa fac mereu când plec în călătorii, dar mai ales atunci când ajung acasă. Car în geamantan kilograme de cărți pe care apoi le așez frumos în bibliotecă și nu mă mai gândesc la ele o vreme. Am și dăruit cărți, dar una anume s-a lipit de mine, astfel că după ce am dăruit-o unei bune prietene am și cumpărat-o imediat pentru a o citi. Acest „imediat” a luat forma unor patru ani, timp în care o mai priveam în trecere citind mereu alte și alte cărți.
Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat nu este chiar ceea ce te-ai fi așteptat să fie. Nici eu nu știu la ce m-am așteptat, dar nu este o carte tocmai sci-fi, deși este o poveste postapocaliptică. Nu este despre bărbați, deși prezența lor este simțită ca o subtilitate, un curent subteran la care femeile fac aluzie din când în când.
Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat este însă despre umanitate și despre dispariția ei, este mai mult o meditație asupra singurătății, este despre absența iubirii, a atingerii umane, despre cum se pot construi comunități atunci când societatea pe care o cunoșteam nu mai există.
Jacqueline Harpman imaginează o lume subterană în care patruzeci de femei sunt ținute captive într-o cușcă în care nu au voie să vorbească între ele sau să se atingă. Prizonierele nu își amintesc cum au ajuns acolo, nu înțeleg de ce sunt ținute în cușcă și nu au conceptul timpului.
Naratoarea este o fată tânără, fără nume, care pare să fie cea mai retrasă dintre toate prizonierele tocmai pentru că nu are nimic în comun cu celelalte femei, neavând nici un punct de referință în trecutul îndepărtat pe care celelalte și-l amintesc vag. Ea este cea care nu a cunoscut niciodată un bărbat, deși prizonierele sunt păzite de bărbați înarmați care le hrănesc și le amenință din când în când prin pleznirea unui bici dar fără să le adreseze direct. Fata se simte diferită de celelalte femei iar întrebările ei șoptite par să stingherească și să incomodeze de multe ori pentru că doar ea are o dorință aprinsă de a se descoperi pe sine. Doar ea nu a cunoscut niciodată…
Dar totul se schimbă într-o zi când o alarmă puternică determină soarta acestor femei care întâmplător sunt eliberate și ies la suprafață, placând în căutarea adevărului.
Cartea mi-a amintit foarte mult de o altă poveste The Wall, scrisă de Marlen Haushofer, în care o altă femeie rămâne blocată în spatele unui perete de care nu poate trece fără să înțeleagă fenomenul în care este forțată să-și petreacă restul vieții.
Tot așa, nu vom înțelege niciodată cum au ajuns cele patruzeci de femei să fie captive și pentru ce scop, dar vom călători alături de ele până ne vom descoperi propriile limite. Pentru că asta face această carte, te captivează, te trage în lumea ei, devii una dintre femei și îți pui aceleași întrebări ca și ele. Dar tu ce ai face în locul lor? Ai supraviețui?
Mi-a plăcut foarte mult ideea din spatele cărții dar și problemele cu impact emoțional pe care le ridică, cât de necesare sunt speranța și încrederea în viața unui supraviețuitor și cum adesea, cel care cunoaște mai puțin, e și cel mai liber, mai puternic. Ce nu cunoști, sau nu îți amintești, nu te poate ține pe loc.
Jacqueline Harpman (1929–2012) a fost o scriitoare și psihanalistă belgiană de origine evreiască, cunoscută pentru proza sa cu adânci valențe psihologice. S-a născut la Etterbeek, s-a refugiat în Maroc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a studiat medicina și psihanaliza, debutând literar în 1959 cu romanul Brève Arcadie.
Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat este publicată la editura Alice Books, în traducerea Dianei Lupu.
Autor articol: Suzănica TĂNASE
