Cel mai recent film al lui Dragoș Turea e de departe și cel mai izbutit, o nestemată cinematografică, vorba „Domnului Cinema” – D.I . Suchianu, maestrul nostru al tuturor, născut odată cu cea de-a șaptea artă, în 1985.
Este povestea reală a unui revoltat, care zace acum în închisoare, la Cricova, lângă Chișinău, el fiind întruchiparea independenței și a dreptății.
Sergiu Voloc e în viața reală un actor extrem de histrionic, care nu înțelege de ce mai există muzee dedicate lui Lenin, plus statui prin toată Republica Moldova, care, culmea, era în Regatul României, când cu Revoluția din Octombrie (sărbătorită în noiembrie), după cum bine preciza extraordinarul și pasionatul de istorie, editorul de imagine Mircea Lăcătuș (pe care l-am descoperit și ca actor în „Anul Nou care n-a fost”).
Sergiu a jucat pe marele ecran, dar în acest documentar hibrid, unde e el însuși, fără text deja scris sau indicații de regie, este el, cel de fiecare zi, impulsiv și un nebun frumos, și la propriu și la figurat. Are o mână de un umor nebun, și, culmea, predă limba rusă, dincolo de Prut, unor copii care nu înțeleg nimic și nici nu pricep de ce există așa ceva în programă.
Busturile sunt atacate, zdrențuite, și n-ar fi trebuit să fie consecințe, că nu sunt monumente de patrimoniu. Mereu par, ca o ironie a sorții, că arată spre steagul Europei.
Lumea e împărțită, fragmentată, și rusificarea i-a ieșit lu’ Tătucu Stalin.
Vedeți filmul, ca să fiți în cunoștință de cauză.
PS: Stalin n-are muzeu, dar Nea Nicu are. De remarcat și reflectat: cine se numește Ninel, e un Lenin, pe dos.
Autor articol: Irina-Margareta NISTOR
