Sala Palatului din București, unde se țineau Congresele lui Ceaușescu, pentru o seară, pe 16 aprilie 2024, ne-a răzbunat pentru cei 25 de ani de dictatură. Publicul, după genericul final și apariția, pe scenă, a creatorilor și a protagoniștilor, s-a ridicat în picioare și a aplaudat frenetic, cu un entuziasm sincer și binemeritat această incursiune într-un trecut sportiv glorios, care poate se va mai repeta vreodată. În februarie, am văzut la Berlinală, varianta în mini-serial despre Boris Becker – „The Rise and Fall/ Ascensiune și Decădere”, (prezent la premiera din Germania și la „Nasty” al nostru) care nu avea, însă, nici pe departe același farmec.
Mi-am amintit cum urmăream cu înfrigurare, la televizor, Cupa Davis (pe care Nea Nicu și-o aroga drept o victorie personală) și cum am stat și eu cu bunica la o coadă nesfârșită să vedem de aproape Trofeul strălucitor. Cineva mai tânăr m-a întrebat, cu naivitatea vârstei, dacă am făcut vreo poză. În 1972? Nici aparat foto n-aveam și există un gol de 10 ani din viața mea, fără nicio imagine, până la poza de panou, de la Bac!
Ilie a reușit să facă dintr-un sport al elitelor unul foarte popular, dar nu proletar. Cu stilul său histrionic, fără egal, și cu un geniu al jocului, care părea floare la ureche pentru el, a cucerit lumea, dar și femeile fără număr, din viața lui. A făcut să se vorbească despre România cu respect, dar și cu un zâmbet binevoitor, înainte de Montrealul Nadiei – „sora” lui, și de victoriile lui Hagi.
Vorbește impecabil englezește. Jos pălăria.
A fost extraordinar să vedem chiar ce se întâmpla pe terenurile de pe Planetă, atunci când nici vorbă să putem călători, și cum bine sublinia Ion Țiriac, pașaportul nu-l puteai ține la tine acasă: ți se dădea cu porția (chiar și pentru o Bulgarie, că noi care am trăit și atunci, n-am uitat).
Genială emisiunea de la francezi, unde tenismenul adulat cântă, pe limba lor, ori are ca adversar o maimuță, ca să nu se maimuțărească doar el sau când îi exasperează pe arbitri, cu o insolență dezarmantă, ori i se adresează cu Negroni, unui coleg de breaslă (că doar știm că e și un cocteil, nu?). E un as al poreclelor, dar și el s-a ales cu un joc de cuvinte, care dă un fel de Isuportabil zbanghiu (vorba gimnastei), pe care-l ierți.
A fost și este bucuria comentatorilor sportivi și a ziariștilor, cărora le oferă, pe tavă, subiecte picante și suculente, ca de altfel și celor trei coregizori: Tudor Giurgiu (și producător alături de Cosmin Hodor), Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu (și un editor de geniu). Să nu uit de afiș. Șocant și original, o chintesență a personajului.
Mergeți să-l vedeți, pe ecran mare, și doar să-l revedeți, pe HBO-Max.
Autor articol: Irina-Margareta NISTOR
