Peronul se întindea în fața mea, părăsit de orice suflet. Numai o pală de vânt anunța venirea unui tren, a unei noi călătorii. În aer aveam impresia că văd chipurile oamenilor de altă dată, pline de entuziasm, monotonie sau indiferență, dar totul era o iluzie căreia mintea mea îi insufla un strop de viață, transformând oamenii în niște bilete de loterie ce existau doar pentru ca aceste iluzii să fie transformate în ceva tangibil.
Două trenuri au ajuns cam în același timp în stație, și am simțit că am fost pusă, încă o dată, în fața unei alegeri… puteam să-mi aleg noul bilet spre una din razele destinului ca și cum ar fi fost ceva simplu, banal. În ultimul timp totul părea confuz, ca o ceață, nuanțele de gri ale lumii devenind din ce în ce mai greu de deslușit. Până și cea mai simplă întrebare precum ,,ce faci?” mă putea arunca într-o prăpastie fără fund. Cum să răspund la o astfel de întrebare?
Timpul se prelingea ușor prin firul lumilor, iar cu o ultimă privire la bucata de hârtie ce mi se afla în mână, am urcat în tren. Pe culoarul ticsit am reușit să-mi găsesc un loc la fereastră, în singurătatea absolută ce părea a pulsa în văzduh. Eram undeva, între o stație și alta, ruptă de ceva, în drum spre altceva, purtată de tren și de geamantanul plin de idei, oameni, obiecte, gânduri, bucurii, frustrări. Pe toate le pierzi între stații în timp ce gonești prin lume, încercând să te ancorezi de ceva, să prinzi de coadă această concepție abstractă numită destin, pe care atât de mulți oameni par a se baza…
Călătoria a început cu un ritm domol, accentuându-se pe parcurs. În scurt timp trenul fulgera printre dealurile acoperite, parcă, de frunze. Fereastra nu mai era o simplă bucată de sticlă, ci mai degrabă o oglindă în care vedeam un copil de aproape șase ani aflându-se într-o mică grădină plină cu frunzele unui cireș bătrân. Copilul alerga în sus și în jos, încărcat de o energie nelimitată. S-a aplecat, privind pătura de fragmente din veșmântul naturii. A înconjurat cu brațele un mănunchi de frunze ce spuneau câte o poveste și le-a dat drumul în aer ca unor păsări. Acestea au zburat pentru scurt timp, eliberate de îmbrățișarea rece a pământului. Suflețelele s-au mai bucurat pentru câteva secunde de mângâierea blândă a soarelui. Foșnetul frunzelor era acompaniat de surâsul copilului, lumea părând a vibra de bucurie. Dar undeva, în fundal, invizibil pentru ochiul senin de copil, se afla și contrarul, oftatul unei persoane înalte, cu un palton, cu o figură serioasă ce era străbătută ocazional de către un zâmbet. Pentru un simplu observator, această persoană era una enigmatică, dar pentru copil era una dintre cele mai dragi ființe de pe lume. Ciudat cum perspectiva pare să altereze realitatea, două concepții având doar câteva puncte comune, însă direcții complet diferite…
Am tresărit la oprirea trenului în gară, am aruncat o scurtă privire la ceas, dar nu m-am ridicat. Ceva, ca o forță, mă ancora de acel culoar ce se golise aproape complet odată cu oprirea în această gară. Mai erau doar două persoane, ascunse într-un colț: un băiat care era în pragul holului întunecos al adolescenței și mama sa. Ca o rază de speranță, mama a scos un astru portocaliu și l-a desfăcut, împrăștiind un miros ce îmi amintea de sărbătorile de iarnă. Cojile erau date la o parte pe rând, fiind așezate pe o bucată de material. Cât despre mine, pot spune că eram pierdută undeva, înaintam pe o mică potecă, înconjurată de globuri transparente-trebuia doar să-l găsesc pe cel potrivit…
Am închis ochii, încercând să scutur această amintirea din minte, însă știam prea bine că dacă voi reuși, mă voi ciocni de alte gânduri ce nu mă lăsau să uit trecutul. N-am avut timp să mai reflectez, căci trenul s-a oprit brusc. Neliniștită, m-am ridicat, am deschis fereastra și am întins capul pentru a vedea ce se petrece. În față, părea că ceva bloca șinele, cred că erau câțiva copaci căzuți, care s-au pierdut în furtuna de acum câteva zile. În scurt timp, un om înalt, subțirel, palid la față ca o fantomă, a venit să ne anunțe că va dura puțin până ne vom relua călătoria. Atunci, am decis să admir tabloul pe care natura mi-l oferea, fiind conștientă că urma să alunec din nou într-un cotlon al minții mele.
Dealurile se întindeau în fața ochilor mei, iar în curând urma să realizez că eram într-un punct, undeva în lumea aceasta, ca o sămânță într-un lan plin de secară, în timp ce goana mea prin lume a încetinit considerabil. Undeva, în depărtare, putem zări câțiva oameni ce au ieșit la culesul roadelor pomilor. Era o livadă mică, dar destul de mare pentru a oferi omului exact cât avea nevoie. Dacă erau meri, cireși, caiși, nu aș putea spune, căci deja era prea târziu să mai privesc cu atenție; mintea mea era convinsă că aceia erau vișini…
Timpul nu se dezvăluie, trebuie dezvăluit. Viitorul este într-o continuă devenire, deoarece el nu există în afara omului.
Am tresărit când o mână m-a atins pe umăr. Mi-am ridicat ochii și m-am ciocnit de fața încruntată a conductorului care m-a informat că aceasta era ultima stație și trebuia să cobor. M-am ridicat puțin cam stingherită de aceasta situație. M-am scuzat pentru neatenția mea, apoi m-am avântat spre ușă, dorind să părăsesc cât mai rapid acest tren care a fost mai mult o călătorie prin suflet. Dacă m-ar fi întrebat un străin ce stație este aceasta, n-aș fi putut să spun, căci nu știam nici măcar în ce parte a lumii mă aflam. Mai târziu aveam să aflu că ar fi trebuit să cobor cu două stații mai devreme, dar se pare ca destinul a avut alte planuri pentru mine…
În jurul meu natura oferea vizitatorilor o simfonie. Păsările își spuneau balada neînțeleasă, vântul adia ușor, jucându-se cu frunzele câtorva copaci care își transmiteau de grabă știrile. Undeva, agățați de colțul acoperișului din stație, erau câțiva clopoței care aveau un rol neprețuit în întreaga orchestră. În față era o lumină orbitoare încât mi-am pus mâna deasupra ochilor în încercarea mea de a desluși ceea ce se afla în jurul meu. De un lucru eram sigură: aceea era direcția în care trebuia să mă îndrept. Pentru mulți privitori, acelea erau doar razele soarelui, însă pentru mine era o luminiță ce mă conducea spre ieșirea din abisul în care mă adâncisem… Am fost ruptă din meditația mea de către un copil care a alergat pe lângă mine, aproape doborându-mă la pământ. I-aș fi aruncat câteva reproșuri, însă ceva mi-a atras atenția spre locul unde razele orbitoare învăluiau o persoană. Oare mi se părea mie sau tocmai mi-a făcut un semn cu mâna? Ar fi trebuit să îmi continui drumul pentru că era destul de clar că mintea mea era destul de încețoșată în această zi. Dar cine poate rezista unui mister? Fără a mai aștepta o clipă, m-am lăsat purtată spre acel petic ce ascundea o nouă călătorie. Încă o dată trenul m-a adus pe un nou drum unde urma să-mi continui călătoria către alchimia sufletului, către destin, către înțelegerea partiturii melodiei care se auzea puternic din acel abis. Dar unde mă va purta această nouă aventură?
Maria Nicole DUMITRESCU,
clasa a IX-a B
Colegiul Național ,,Petru Rareș”, Piatra-Neamț
