Dacă Dumnezeu ar avea capăt al răbdării, cred că vremea din urmă i-a încercat greu de tot frontiera. Răbdarea Lui însă nu este capătul unei linii moarte în triajul intereselor noastre și oricât de debusolat ai fi ca om de omenirea în care își scalzi lacrimile de bucurie și obidă, înțelegi, simplu, că El nu este noi. Scriu la jumătatea lecturii unui volum remarcabil: Jean-Loup Bonnamy, Occidentul debusolat (Ed. Spandugino, 2025, 222 pg.). Volum tradus din franceză și prefațat pentru noi de Teodor Baconschi. Publicat în 2024, se arată nouă la doar un an distanță, fiind cald, fierbinte în concluzie și osatura logică. Închid cartea și caut să respir. Nu pot. Un val de nevoie de a pune în pagină propria zbatere s-a ivit inimii mele din clipa în care freamătă pe toate culoarele sociale frenezia mediocrității guralive. Simt gustul coclit al unui pat de armă trecându-mi peste gânduri. Căutând să îmi zdrobească liniștea și destinderea din rugăciune.
Am aflat relativ devreme, în preoție, că una dintre cele mai mari încercări ține de concentrarea ta la Liturghie ori în rugăciune. E un soi de exercițiu de receptare a liniștii. O liniște fără de care nu poți auzi glasul chemării și răspunsului Lui Dumnezeu. De aceea, cred, omul duhovnicesc nu vorbește cu spume la gură și răutate în glas, nu briază liniștea Duhului cu neliniștea debusolării sale. Nu știu dacă ați remarcat, dar oamenii care cunosc adevărul nu urlă cu venele încâlcite la gât, nu binecuvântează ca și cum ar sudui și nici nu măcelăresc cu aroganță știința celuilalt. E o chestiune de decență și de menținere a unei verticularități prin care se menține ierarhia gândirii. Nu se poate altfel. Ori se poate, dar iese debusolarea.
Cum răsucești lumea azi? Debusolând-o. Frângându-i credințele și încredințarea. Determinând repetenția sa în cunoaștere istorică. Modificând genetic fundamentele nașterii sale. Mutând greutatea cunoașterii pe pseudo-științe, care aduc mai degrabă a memorii magice decât spre realități măsurabile. Timpul pe care ni-l oferim astăzi ca oameni este unul reșapabil din timpul prea-ocupării noastre și lipsiți de odihnă începem să ne balansăm spre moarte. Derutați. Debusolați de suma derutelor ce ne sunt prezentate drept adevăr. Doare atât de tare, încât nici ironia și cu atât mai puțin autoironia nu ne amorțește luciditatea. Am trăit destul cât să văd plecările din astă lume a unora ce se credeau veșnici. Care chiar cochetau cu o veșnicie în trup, vecină cu nebunia. Așa cum am văzut oameni care au plecat fulguind din cer cu zâmbet peste noi, cei ce le priveam plecarea. Ce-i deosebea nu era firescul sau nefirescul vieții ori tăria lor dinaintea morții. Ci gradul de debusolare. Gradul în care defectarea sufletului îi făcuse să-și piardă azimutul spiritual. Să-și dorească viitorul ca un trecut inventat.
Privesc acum spre vremuri și oameni. Asemeni unui magnet fixat sub cârmă, care rupe sensul navigării de harta acesteia, se fixează între noi obsesii virulente, gesturi violente și o hărmălaie de nedescris. Ca și cum urletul naște cultura liniștii. Oamenii își pierd omenia pentru credința lor în debusolare ca artă. Un deșert de absurd ia locul gândirii și nu-i de vină numai cei care îl propun. Fiecăruia îi revine partea de vină a plecării genunchilor dinaintea unor idoli ce ne-au păgânizat lumina, aruncând-o în margine de iad. Debusolații caută să conducă lumea și vai de acela care se va opune magnetismului nebuniei lor. Orice interes personal sau de grup se șterge dinaintea linșării adevărului și răstignirii lui pe vătraiul unui foc străin. Distincția dintre om și neom o dă de acum convingerea în Adevăr. Care nu e o sumă de cuvinte rostogolită pe coridoarele puterii, ci liniștea care dospește Învierea. Afară se cern norii. Inimile noastre sunt sătule de frig și-și caută înflorirea. Omul debusolat nu privește spre Cruce. Caută spre morile de vânt și crede că de acolo vine izbăvirea. Omul cuminte înflorește Crucea pe măsura inimii sale. Și se face Liniște și Lumină. Începe un alt veac!
Autor articol: Preot Constantin NECULA
