Vor înflori iarăși salcâmii; teii vor sta, așteptându-te, parcă, să crape în floare; marea tînguindu-se te cheamă spre alinare și nici noi nu ne simțim prea bine; pădurile pleacă în mari camioane, iar când vei veni să ne vezi, aproape că nu vei mai avea pe unde să cutreieri. Ce bucurie trebuie să fi simțit tu când natura era totuna cu viața și viața totuna cu dragostea! Doamne, Mihai, ce s-au amestecat unele cu altele, bunele cu relele și iubirea cu ura!…
Ai mai răsfoit ziarele din ultimii ani? Plimbă-ți umbra puțin prin redacții și rupe condeiul celor ce încurcă organele vitale ale scrisului cu membrele inferioare. Articolele tale sunt calde, parcă acum scoase de sub tipar. Vorba ta: „Nu spera când vezi mișeii/ La izbândă făcând punte/ Te-or întrece nătărăii,/ De ai fi cu stea în frunte;“
La urma urmei, toate ar fi cum ar mai fi, dar cel mai greu e că nu știm încotro s-o luăm. Apucaserăm spre Est și ne-am rătăcit. Ne-am întors apoi cu totul spre Apus, dar, crede-mă, soarele apune totdeauna mai devreme pentru noi. Drumul nostru cel mai bătătorit a fost pe înalt. Ne-au arătat-o și voievozii, și țăranii noștri în chip de magi. Mă doare sufletul să-ți spun, dar tu știi adevărul, acum parcă nici ochii nu-i mai ridicăm la cer, darămite inima și sufletul… Și iar îmi vin în minte gândurile tale aproape profetice: „Ușor trage prezentul la cântarul/ Înțelepcinii… și ea-i fericirea.“
Of! M-ai crede tu dacă ți-aș spune că totul e-n regulă cu noi ca popor, că nu mai putem de bine, că ne lăfăim în cultură și-n dragoste unii către alții? De acolo de unde ești, le vezi și le știi pe toate. A mea e nevoia de tine, de tânguire. De fapt, nici nu mai am cui să mă plâng decât la icoane. De la un anumit nivel, știi că nu se mai aude de jos în sus pe scara socială. Îmi ung și eu sufletul cu nepricepute rugăciuni și cu rândurile tale să-mi treacă de apăsare și uneori de tristețe și plec apoi la lucrul meu ca dup-o dulce binecuvântare: „Căci mintea cea de-nțelepciune goală,/ Oricât de multe adevăruri știre-ar/ Izvor de amărâre-i și de boală./ În ladă aur oricât grămădire-ar/ Cu aur nu se stinge-n veci amarul/ Și pace numa-n inimă găsire-ar.“
Fiindcă veni vorba de pace, trebuie să știi că „privesc la surâsu-ți rămas încă viu“ generații după generații de elevi, la chipul tău înrămat și „văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece…“, trebuie să știi că tuturor ne-ai fost de alinare ca iarba de leac. Să nu te mânii pe noi că te citim atât de rar și atât de în treacăt, acum când, vorba mult mai tânărului tău confrate, Marin Preda, „timpul, parcă, nu mai are răbdare“. Ba aș îndrăzni, dacă nu ți-ar fi cu supărare, să te rog să mijlocești și pentru sufletele noastre la poarta raiului.
Dac-ai făcut atât de mult pe pământ pentru cei de o limbă cu tine, nădăjduiesc că nu pregeți cu rugăminți la Cel ce ne are în grijă. N-aș vrea să te întristez cu rândurile mele, ci doar să-nțelegi că printre puținele noastre bucurii cu adevărat mari este și aceea că Dumnezeu ni te-a dăruit întru cuvânt.
Și n-aș putea să închei fără să-ți fac o mărturisire: într-una din diminețile verii trecute, trezindu-mă mai devreme ca să ascult privighetoarea, ți-am văzut urmele pașilor prin iarba înlăcrimată de rouă și până seara te-am așteptat sub salcâm. Știu că treci adesea pe potecile gândurilor noastre, îndulcindu-ne visele „ca o rază fugită din chaos lumesc“; vino mai des, Mihai, ne e mai ușor cu tine, ne e foarte, foarte frumos.
Cu dor, cu mult dor,
Mirela Clopoţe,
profesor de limba și literatura română, Liceul Tehnologic Special Ștefan cel Mare
