Ani de liceu

Fragmente extrase din lucrarea participantă la Concursul Național dedicat Comemorării Holocaustului „Absența prezenței. Prezența absenței.“

18 octombrie 1942

Mâinile românilor m-au îmbrâncit în remorcă. M-am trezit în întuneric pe o banchetă din lemn cu un soldat instalat pe banca din fața mea, cu arma spânzurată de umăr. Au coborât prelata și motorul a început să duduie, pe măsură ce huruitul devenea din ce în ce mai puternic. Nici nu știu cui să-i cer iertare. Mă gândesc la sora mea. Soldatul doarme.

19 octombrie 1942

M-am trezit când șoferul a frânat brusc, lovindu-mă cu capul de bara de metal din fața mea. Am tras o privire pe furiș afară. Am ajuns la gara din Vapniarka. Prelata s-a ridicat, iar unul dintre soldați mi-a făcut semn să ies. Urmare a faptului că nu m-am mișcat destul de repede, m-a smucit de braț, iar eu m-am poticnit și am căzut în noroi.

20 octombrie 1942

O ușă glisantă s-a deschis și am fost îmbrâncită într-un vagon de marfă, între ai cărui pereți de scânduri, am deslușit nenumărate trupuri. Ambele bănci, de o parte și de alta a vagonului, erau pline până la refuz de oameni.

Tocmai când voiam să renunț la căutarea unor fețe cunoscute, am recunoscut un palton negru, paltonul soră-mii. Aceasta s-a întors de-ndată la auzul vocii mele. Îi vedeam obrazul plin de vânătăi, sub ceea ce mai rămăsese din păr. Ea și-a deschis un ochi, dar parcă nu-i veni să-și creadă urechilor.

21 octombrie 1942

„Prizonierii ajunși în Transnistria nu se mai întorc“, sunt ultimele cuvinte pe care mi le-a spus sora mea. Nu am mâncat nimic de când am plecat. Am băut împreună cu sora mea un deget de apă de ploaie dintr-un castronel smălțuit. Febra m-a copleșit, astfel zilele și visele mele se confundă unele cu altele și nici nu știu dacă mai există realitatea. Nu mai simt pișcăturile puricilor, sunt amorțită.

22 octombrie 1942

Am ajuns în fața unei clădiri ce semăna cu o fostă cazarmă de război. Un loc mohorât, impersonal, cu un aer de nefericire și zădărnicie aproape palpabil îmi este casa. Oamenii ce mă înconjoară sunt precum scheletele, cu chipurile răvășite, a căror poftă de viață și identitate par a se fi pierdut cu mult timp în urmă. Realitatea este pusă sub semnul întrebării „Oare chiar am avut o altă viață înainte de acesta?“. Identitatea este doar o bucată de hârtie roasă, mânjită de noroi, ce își are locul în buzunarul drept al salopetei. „Cine am fost eu înainte?“, devine irelevant aici.

25 octombrie 1942

Toată lumea s-a îmbulzit la masă, pentru a-și umple buzunarele cu pâine. Numai eu am rămas cu sora mea într-un colț. Avea sângele închegat în jurul fustei și era albă ca varul. Aceasta a ridicat capul la unul din trecători, ce avea în mână două colțuri de pâine, sperând la omenie. Mi s-au umplut ochii cu lacrimi. Trecătorul a dat din cap, ca și cum ar fi trăit în altă lume.

Iarina UNGUREANU,
clasa a IX-a E,
Colegiul Național „Calistrat Hogaș“