Albastru. Câmpul nesfârşitei vieţi proiectat în două părţi: marea şi cerul. Ochii unui copil rătăcit de casă, pe care însă durerea l-a ocolit; în clepsidra fumurie lucesc tăcut lacrimi necunoscute. Albastrul lor aduce adâncul mărilor la suprafaţă într-un mod atât de simplu, atât de pur şi de demult… atlazul dimineţilor cu soare pe care se aruncă fericirea. Într-un colţ stă atârnată o furtună. De ape, de sentimente, de gânduri? Puterea ei întrece în culoare ideile răsturnate pe nisipul fierbinte, toropitor. Aduce mistere uitate de catarge rupte şi vieţi abdicate, plecând cu noi Icari ai apelor pântecoase. Ştiu că destinul le atârnă de capriciile fetei nebune, pasionale şi distantă ce cu o ridicare rece de mătăsuri îi îneacă în sfârşituri infinite, dar zâmbetul acelei criminale e aşa plin de promisiuni fericite, de aşternuturi arse de Soare şi înmuiate în vânt sărat, încât orice altă direcţie decât spre braţele ei devine imposibilă. S-ar sinucide dacă nu ar urma-o, ar renega libertatea şi însăşi viaţa. Culoarea infinitului şi a abundenţei, cadoul nostru pentru noi şi al valurilor sparte în ecouri pentru strigătele melancolice ale pescăruşilor. Culoarea împlinirii şi a dorului nesfârşit…
Roşu. Sângele se scurge lin din pocalul înfocat. Inima îl primeşte călduroasă, rătăcind o clipă pe marginea paharelor de vin uşor de pe meleagurile unde aripile zboară şi ochii prind glas, vin din pădurile spinoase ale focurilor sălbatice. Rodii despicate molatec se rostogolesc pe marginea havuzului unde vulturii se privesc în oglinzi. Sărutul dragostei pe capul iniţiatului. Părul copilului născut ca dar al vieţii, crescut în leagăn prăfuit şi purtat prin deşerturi spălate de vânt şi soare. Miros dulceag de primăvară la capătul iernilor ascunse. Petale curate de trandafir stau aplecate în aer. Un fir de umbre turnat agale se împiedică de una dintre ele şi se zdrobeşte trist lăsând în urmă o picătură. Pată de viaţă în cearşaful morţii. Pată de moarte pe voalurile vieţii. Curmale leneşe aruncate în gura deşertului… (….)
Sunt umbră. Călătoresc în zig-zag şi totuşi merg drept. Zbor înapoi în vreme ce plutesc pe loc. Mă ţine ancora din negurile unor neanturi străine, mă leagă puternic de deşerturi. În mine am apă, afară sunt focurile căldurii ei. Mă eliberează doar lanţurile lumii desenate de ancora din mine. Sunt foc şi mă hrănesc cu apă. Sunt umbră. Sparg o ramură de timp, o arunc în liniştea faldurilor cenuşii. Am dat un nume fiecărei culori din cioburile bucăţilor din mine, însă te-am păcălit. De fapt, toate sunt albe. Şi marea, şi soarele la care s-au ars ochii mumiilor asemeni aripilor fluturelui lângă lumina lumânării.
Las zdrobită o petală din trandafirii de la oglindă. A mea e argintie. În mâinile tale devine nesfârşită. Numeşte-o cum vrei şi dă-i o culoare. A formei din tine, a glasului din noi. Sar pe fiecare adiere de vânt, murmur neîncetat ceea ce altul nu aude. Se scurge nisipul unor infinituri. Vin de departe glasuri de forme difuze. Auzi? Sunt umbră…
Popa Teodora,
clasa a XII-a C,
Colegiul Național „Petru Rareș“, Piatra-Neamț
