Noaptea ca o blândă șoaptă se așterne peste plaiuri,
Șoptind tainic la urechea neînsemnatelor de traiuri
Ale lumii, ce ca-n vis se învârte pe-alt pământ
Ea asmute-nsemnătate neînsemnatului de gând
Și-aruncând întunecime peste astă lume toată
Cel văzut întunecându-l, nevăzutul ni-l arată,
Iară noi cei mici aievea, neînsemnați și de nimic
Ne schimbăm în entropia unui univers… mai mic.
Colo jos, stând în odaia-i, la lumina lunii blânde
E Alecu-n mâini cu fața-i și cu lacrimi tremurânde…
Pe obrajii-i stacojii ce de-a valma i se udă
De-i vreun sens spre a-l găsi el îl caută cu trudă…
Și de nu-i… din neant va scoate o vecie de dureri
Ce un sens în sine-s toate înăsprite de plăceri…
„Tot ce-n lumea asta mare eu văzut-am dinainte-mi
Fost-a o infimă marfă pentru-a cailor mei pinteni
Câtă frunză, câtă iarbă, înainte mi s-a pus
Toți oștenii, tot norodul ca-n șiraguri de pe-un fus
Și palate și castele și-mbatabile cetăți
Din ungherul minții tale am avut doar libertăți
Iar acum, dragul meu tată, din cărarea-mi ai plecat
Mi-ai lăsat parșiv pe masă titlu-ți nalt de împărat
Marea de iubire toată cu materie s-o cumperi?
Tu-ai crezut c-a mele gânduri doar spre-arginții cei nerozi.“
……………………………………………………………………………………..
Buimăcit se dezmorțește, căci ceva chiar se petrecu…
Pe când roiul de mulțime se înfige în bucate
Setea să și-o potolească, să îndruge verzi și-uscate
Ochii lui pierduți în gânduri de îndată vor să zboare
Căci nainte-i, printre mese, e o floare-ntre fecioare
Frumusețea de pe chipu-i eclipsează-ntregul freamăt
Toată forfota e surdă din’dărăt și până-n capăt
El o caută cu ochii, ea-i arunc-o uitătură
Și surâde-n chip șăgalnic din a toată ei făptură
El, pribeag în astă lume, a găsit în ea menire
Și-i cuprins pân’ la picioare de un gând de fericire
Și-ntr-un suflet făr’ să-i pese el zglobiu începe-a fuge
La picioarele-i nătânge vin vărsat începe-a curge
Și se-apropie… șovăielnic și cu capul în pământ
Iară mâinile-i febrile i se-azvântă tremurând
Și-i azvârl priviri timide, mai se dă un pas ‘napoi
Ea privește încântată acest strașnic tărăboi
Se apropie de dânsul și-i cuprinde-a sale brațe
Și îl lasă ca de ochii-i el privirea să și-o-agațe
Iară el timid cum este… într-o clipă uită totul
Căci în ochii ei cei negri lumea-ntreagă își dă ortul…
Moartea viața slobozește precum marea las’ să scape
Printre-a ei molateci mreje firele zglobii de ape
Ce la cerul nemuririi printre pâcle vor să suie,
Se azvârl rebeli pe sine neputând să se supuie
Dar această neputință nu-i decât o simplă mască
Ce o poartă chiar pe ochii-i vreun sărman de gură cască
Ce nu e, hai drept să spunem, vreun bogat sau vreun boier
Ci-și aduce-aminte zilnic – totu-n viață-i efemer…
Gabriel BOGHIAN, clasa a IX-a E,
Colegiul Național ,,Petru Rareș“ Piatra-Neamț
