Sunt singur, mi-e frică!
Întuneric, numai asta văd. Nu mai suport, frica mă cuprinde. Este din ce în ce mai puternică… Mâinile îmi îngheață, picioarele nu mi le mai simt, iar vederea mi se încețoșează. Nu mai suport! Simt ca înnebunesc aici. Numai ticăitul ceasului și propria-mi respirație o mai aud, restul sunetelor au dispărut, dar, încetul cu încetul, vor dispărea și acestea.
Mama! Strig după ea, dar nu mă aude, nu mă vede, dar eu o simt, este acolo… Ce să fac?
Simt cum îmi ies din fire…
Deodată, o lumină orbitoare se ivește în fața mea. Încerc să mă apropii de ea, dar nu mă pot mișca. În calea ei, apare cineva , e mare, e…alb, e numai alb. Mă zbat, dar în zadar. Mă dau bătut… Nu mai rezist!
Acea lumină, precum poarta Raiului, dispare. Acum, gândesc doar la ce este mai rău.
Deși lumina aceea a dispărut, acea albă ființă continuă să mă privească, simt asta. Simt cum face ceva…
Brusc, constat că pot simți iarăși. Simt, simt cum mâinile si picioarele îmi sunt legate.
Vederea nu mi-am recăpătat-o complet, tot văd în ceață…
Subit, acea entitate se apropie de mine și simt cum îmi introduce ceva injectabil in organism. Mă doare capul, sunt complet slăbit, iar acest pat, deși e tare, e atât de confortabil…
Am o vagă impresie că au trecut câteva ore până m-am trezit. Acum, sunt altundeva, sunt într-o cameră albă. E acea cameră , acea intrare luminoasă. Oare sunt in Rai? Dar, nu se poate, tot legat sunt!
Mă zbat, mă dor încheieturile, mă ard, mă arde pieptul, îmi arde pielea… Urlu de durere, dar, totodată, este așa de bine, e cald. Legăturile de la membrele mele au ars, s-au dus. Îmi pun mâinile la ochi, mi-i șterg. Acum pot vedea iarăși!
Mă ridic, sunt într-o cameră plină de cenușă, miroase îngrozitor, dar nu mă deranjează foarte tare. Sunt în crematoriu…
Afară, acolo sunt toți, îmi vor plăti ei…
Merg ușurel până la fereastră și pun mâinile pe ea, pentru a vedea cum propriul sânge mi se scurge pe aceasta.
E așa de bine! Îmi privesc reflexia plină de viață, fără piele și fără pic de credință.
Mă îndrept, instantaneu, spre ieșire. Pun mâna pe clanța ușii, și o apăs ușor…
Peste câteva secunde, mă trezesc într-o cameră albă, cu ferestre luminoase, când, din nou, apare acea ființă albă în fața mea. Apoi, subit, nu mai simt si nu mai văd absolut nimic.
Nu! E imposibil! Istoria se repetă… Dar, cu ce am greșit? Sunt doar un băiețel de nouă ani…
Asiminei Iustina,
cls. a X-a D,
Colegiul Național „Gheorghe Asachi”
