„Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot drumul pe care mi l-a dăruit!“, a declarat marea artistă a muzicii populare românești
,,Doamna cântului popular“, Sofia Vicoveanca, este apreciata artistă care poposește la Cafeneaua Culturală a acestei ediții a revistei Centrului pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare“.
Cu bucurie și emoție, artista ne-a vorbit despre frumusețile vieții sale, despre traseul presărat cu bucurii și cu tristeți, despre încercări și reușite, minuni și strădanii, despre destinul ei!
Îndrăgita interpretă se consideră un om bogat, un om căruia viața i-a surâs, iar pentru acest lucru nu ezită să îi mulțumească Cerului, în fiecare zi.
„Dacă am ceva, am cântece și costume! Și cărți“, ne-a dezvăluit Sofia Vicoveanca.
Se spune că numele unei persoane are o anumită rezonanță și o energie aparte. Credeți că vi s-a schimbat destinul odată cu schimbarea numelui din Sofia Fusa, în Sofia Vicoveanca?
Sofia Vicoveanca: Nu cred, nu știu. Credeam că vreți să mă întrebați de felul în care se pune accentul pe numele Sofia. Eu sunt Sofia, cu accentul pe litera „a“. Oricât am umblat prin lume să mă șlefuiesc, am rămas fata aia simplă de la țară, care nu vrea să supere pe nimeni și care nu uită să mulțumească cuiva. Când am venit în oraș m-au strigat Sofia (cu accent pe litera „o“) , dar nu am cutezat să le spun că eu sunt Sofia (cu accent pe „a“). În lumea satului așa sunt strigată! Numele de Vicoveanca a venit la începuturile carierei mele. Anul acesta fac 62 de ani de cântec! În rest, las lumea să pună câți vrea. Nu mă uit în buletin, că nu vreau să-mi stric ziua. Am avut un director la ansamblu, era militar, dar foarte bun poet, Valeriu Câmpeanu se numea. Eu eram coristă, dar eram folosită și ca solistă. El a spus că Fusa nu este nume de scenă. Întâi mi-au spus Sofia de la Vicol, apoi Sofia Vicoveanu, dar erau mulți la mine în sat Vicoveanu și nu voiam să se creadă că eram înrudită cu ei. Așa, am rămas la Vicoveanca.
Îmi aduc aminte că tatăl meu a avut un destin foarte încercat, a fost prizonier la ruși mulți ani. A venit marcat acasă din război. Niciodată nu am știut ce i s-a întâmplat, ce a suferit. Când a apărut numele de Sofia Vicoveanca m-a întrebat „Ți-e rușine cu numele meu?“ și i-am răspuns: „Tata m-ai învățat să respect și să ascult părerile unor oameni mai pricepuți“. Așa am rămas Vicoveanca. Apoi m-am măritat și m-am numit Micu, după bărbatul meu, Victor Micu, pe care l-am pierdut acum 20 de ani. A plecat într-o lume, poate, mai bună decât asta în care trăim. El m-a înțeles și m-am numit în continuare Sofia Vicoveanca. Nu știu dacă s-a schimbat destinul atunci, cu schimbarea numelui.
Locuiți încă în Bucovina. Unde se află situat pe harta sufletului dumneavoastră, satul Vicov, satul în care ați copilărit?
Sofia Vicoveanca: Eu m-am născut în satul Toporăuț, acum se spune Toporuica, dar în pașaport apare și acum că sunt născută în Ucraina. Nu am foarte multe amintiri din acel loc, pentru că s-a declanșat războiul când eram copil de câțiva ani. Părinții mei au avut o situație bună, aveau vite, erau înstăriți. A venit războiul, iar tatăl a fost concentrat și a rămas mulți ani prizonier la ruși. Mama, ca să nu rămână singură cu mine, a îngropat toate bunurile și apoi ne-am refugiat, vremelnic, la o mătușă care înfiase o soră mai mică de-a mamei mele. Ce credeți că putea ea să-și ia în traistă, la plecare? A luat ceva merinde și ceva schimburi pentru mine că eram mică, dar nu a uitat să-și pună în bagaj cămașa și basmaua de mireasă. Ce i-o fi spus sufletul ei să-și ia acele două obiecte, nu știu nici acum! Ne-am refugiat, așadar, la o mătușa bătrână. Căsuța era cât una de chibrituri. Avea o singură cameră, cu tinda care făcea legătura cu podul și o cămară, unde se țineau proviziile peste iarnă. În acea cămară, după ce s-a scos tot ce era înăuntru, s-a pus un pat și acolo am stat cu mama până a venit tata din prizonierat. Acolo am copilărit, la Bivolărie, la Vicov.
Sunteți o păstrătoare și o iubitoare de tradiții și autenticitate populară. La ce vârstă ați învățat să coaseți sau să țeseți?
Sofia Vicoveanca: Mama mea m-a pregătit pentru viață. Ea spunea așa: ,,Fata mea, averea ta sunt priceperea și hărnicia! Mâinile nu trebuie să stea în loc niciodată“. Așa m-a pregătit pentru viață. Știu rostul câmpului, știu să cos, să țes covoare, știu să mulg vaca. Nu vreau să sune a laudă, dar dacă ar fi să o iau de la început, eu nu aș muri de foame. Munca nu e rușinoasă, munca netezește diferite gropițe și îți dă bucurie sau rostul în lume.
Eu am o căsuță la Vicov, în stil bătrânesc. Am organizat și o expoziție de costume acolo. Costume ce nu pot fi îmbrăcate, dar îmi amintesc că multă lume a contribuit la această expoziție. Acolo e altarul sufletului meu! Am lucruri pe care le-am purtat și retrăiesc momente care au fost undeva în fața publicului. E o meserie foarte frumoasă, dar foarte delicată. Trebuie să te dăruiești total! Dacă nu ți-ai făcut o temelie solidă, poți să te duci de-a berbeleacul. Dacă am ceva, am cântece și costume! Și cărți! Bărbatul meu mi-a lăsat, la bloc, pentru că la bloc stau, o bibliotecă încărcată.
Cum a intrat cântecul în viața dumneavoastră? De unde ați moștenit darul acesta?
Sofia Vicoveanca: Aveam 10-12 ani și mergeam la munca câmpului, la prășit, la strâns, să-mi câștig un bănuț. Nu mi-e rușine să spun. Atunci când mergeam la câmp, îmi făceam postata mea, că nu-mi făcea altcineva în loc, dar dădeam drumul glasului. Oamenii nu erau deranjați, dimpotrivă mi se spunea să mai cânt. O mătușă pe nume Elisabeta, căsătorită cu fratele tatălui meu, m-a auzit cântând și m-a luat deoparte, zicându-mi: „Tu trebuie să pleci în lume, să nu mănânci pâine de la coada sapei“. Ea a făcut toate demersurile și a fost cea care mi-a schimbat destinul. Am plecat în lume la 15 ani. S-a supărat mama mea! Am plecat la o altă mătușă la Suceava, care mi-a fost ca o a doua mamă. A fost cea care m-a format pentru lumea orașului. Au durat câțiva ani până când am intrat în corul Ansamblului Folcloric „Ciprian Porumbescu“. La sfârșit de stagiune, se dădea un examen al angajaților artistici. Colegii mei din cor s-au pregătit cu arii din opere, romanțe, lieduri… Eu am pregătit un cântec popular. Era perioada când la ansamblu nu prea erau soliști. Șef de comisie era maestrul Dinu Stelian, dirijor la Ansamblul Armatei, iar după prima strofă a țâșnit de la masă și a spus: „Iată solista!“. Nu știam ce vrea de la mine. Eu odată ce am plecat din lumea satului, nu mă mai puteam întoarce și mă temeam ca nu cumva să spună că nu mai trebuiesc acolo. Din acea clipă am fost folosită ca solistă. Eu ca om și ca artist m-am format în cadrul Ansamblului „Ciprian Porumbescu“ de la Suceava.
Ați cântat tot timpul cântece proprii, nu pe ale altor artiști. Despre ce vă place în mod special să cântați și care este genul muzical cel mai iubit?
Sofia Vicoveanca: Să nu vă supărați pe mine, dar eu mă regăsesc în cântecul de amar, de jale, de dor. Pentru că fiecare om are o poveste, celui care vine la spectacol nu trebuie să-i amintești mereu de amar, de necaz, de probleme. Este nevoie de cântec vesel, de satiră, de joc și așa am intrat și pe această porțiune și cred că nu am greșit. În cântecele mele mă iau de femeile care sunt sfădite cu munca, de bărbatul care „ nu duce paharul la ureche“.
Eu încă stăpânesc graiul din lumea satului și o să vă spun și dumneavoastră o poveste. Eram deja cântăreață cunoscută. Soțul meu a fost ziarist bucureștean. A venit într-o delegație la Suceava, m-a văzut, m-a plăcut, ne-am cunoscut, ne-am luat și a rămas cu mine la Suceava. El a fost un bucureștean moldovenizat, pentru că a stat cu mine. Lumea îi spunea domnul Vicoveanca, deși îl chema Micu. El a fost cel care mi-a dirijat lectura, îmi spunea ce să citesc. Îi mulțumesc pentru că atât cât am fost împreună, își lăsa umărul să-mi pun sufletul să plângă. Mi-a fost foarte aproape și îi duc lipsa. Iată, în aprilie, se fac 20 de ani de când a plecat în altă lume. A fost un ziarist căutat, temut, foarte responsabil față de ceea ce făcea.
Eram deja cântăreață cunoscută când am dat de povestea asta, care spune cam așa: indiferent pe ce meridian ajungi și indiferent de confesiune, dacă întâlnești o familie formată de mai multă vreme, care nu are prunci și întrebi pe când un copil, răspunsul este același: „Când dă Domnul“. Domnul dă, dar dă copilul cu împrumut. De ce? Pentru că atunci când apare pruncul, bucuria este imensă și părinții investesc în el. Doresc ca pruncul să devină tot ce nu au reușit ei să devină. Ori nu este așa. Dumnezeu îți dă copilul și tot el hotărăște drumul acestui copil. Eu în momentul în care am citit această poveste mi-am adus aminte că mama m-a pregătit pentru lumea satului. Am necăjit-o foarte tare că am plecat, dar iată că nu a fost așa cum mama și-a dorit, să mă aibă aproape de ea. Drumul meu a fost croit cu totul altfel în lume. Aici a intervenit Doamne-Doamne și nu am cuvinte să-i mulțumesc pentru acest drum frumos. Eu am fost omul cărărilor, omul drumurilor.
Mă căsătorisem cu ziaristul Victor Micu, aveam mulți ani de căsnicie și nu mai apărea bebe. Vreau să vă spun că în 1970, au fost necazuri mari în România, inundații mari. Mulți copii și-au pierdut părinții… A fost momentul când s-a văzut generozitatea oamenilor, care au sărit cu bani, cu materiale. Atunci a apărut și o listă, cu cine dorește să înfieze un copil. M-am sfătuit cu soțul meu și am zis că vrem să înfiem o fetiță de 3-4 ani. Am fost a 24 pe listă și singura familie fără copii. Între timp s-au luat niște măsuri și copiii nu au mai fost dați spre adopție. Eu, la o lună de zile, am simțit că am pruncul meu în pântec. Aveam eu un copil dăruit de Dumnezeu! La venirea pruncului pe lume s-a produs un alt miracol. Probabil s-a mai întâmplat și altor femei, dar la mine s-a sesizat pentru că sunt cântăreață. Mi-a căzut atunci glasul cu o terță. O terță este foarte mult. Eram tânără și când m-am trezit cu o voce atât de gravă, mi-am dat seama că nu mai pot să cânt cântecele pe care le aveam înregistrate. A trebuit să modific tot. Purtam codițe și flori în păr, fără traistă, catrința până la jumătatea pulpei. Ca o fată tânără din lumea satului. Mi-am dat seama că nu se potrivește glasul cu ce purtam și am luat măsuri. Am primit costumul popular bătrânesc de la munte, basma neagră cu ciucuri și catrință lungă. Traista și mărgelele au apărut mai târziu. Am apărut îmbrăcată foarte sobru, iar colegele mele erau ca niște luceferi în fața publicului. Eu eram îmbrăcată alb-negru.
Pe unde v-au purtat de-a lungul timpului pașii carierei artistice? Ați cântat și pentru românii din țară, dar și pentru cei de peste hotare.
Sofia Vicoveanca: Dar unde nu am fost? Am cântat peste tot în lume, numai în Australia și în Bulgaria, nu! În rest, peste tot! Vreau să vă spun că oamenii se bucură, joacă, râd, dar când te-ai apropiat și te uiți în ochii lor, vezi amarul și dorul care roade. La aceste întâlniri, eu mă apropii de oameni și fac poze cu ei. Sunt cea mai bogată femeie! Nimeni nu vrea să facă poze cu tine, dacă nu ești plăcut. Eu stau până la ultimul om, pot să mi se lipească ochii de somn, stau să fac poze cu toți!
Ce ține Sofia Vicoveanca în trăistuța ei, cu care apare la toate evenimentele?
Sofia Vicoveanca: Dar ce nu am în trăistuță? Traista vine tot din lumea satului. Dacă o gospodină pleca la o vecină în sat, nu pleca cu mâinile în sân, punea ceva în trăistuță: un ghem, punguța cu bani, orice. Eu ce port în trăistuță? Agrafe, cheile, portofelul, ceva medicamente. Medicamente nu neapărat pentru mine, dar dacă doare capul pe cineva, sigur am o pastilă.
Până acum, de curând, am fost angajată solistă la Ansamblul „Rapsozii Botoșanilor“. Îmi amintesc că într-o zi eram la un spectacol, undeva într-o comună, cu „Rapsozii“. S-a încheiat recitalul meu, a venit primarul pe scenă cu un coș de flori pentru tot ansamblul și ne-a mulțumit. Tot atunci, urcă și un bătrânel pe scenă, iar prin spatele primarului, mă trage de mânecă și-mi spune: „Dumneata ai cântat acum câțiva ani la fata mea la nuntă“, și-mi lasă 10 lei în mână. Întreb ,,Ce-i cu aceștia?“ și-mi spune „Să-ți cumperi o ciocolată“. M-a trecut un fior din cap până în picioare, pentru că mi-am dat seama că omul acelea avea mai mare nevoie de 10 lei decât aveam eu. Atunci am spus: „Oameni buni, vă jur că atât cât voi trăi, banii aceștia vor fi cu mine mereu“. Și acei bani sunt într-o punguță în trăistuța mea. Cam asta am în trăistuță!
Sofia Vicoveanca a jucat și în filme?
Sofia Vicoveanca: În momentul în care mi-a căzut glasul, Lucian Bratu avea nevoie în filmul „Orașul văzut de sus“ de o femeie cu glas grav, bătăioasă. Acesta a fost primul film în care am apărut. Apoi, am jucat în „Vânătoarea de vulpi“, în regia lui Mircea Danieluc, după romanul lui Dinu Săraru „Niște țărani“. Am jucat rolul nevestei lui Pătru cel Scurt, interpretat de Mircea Diaconu. Vă dați seama ce actori? Am jucat și în „Ochi de urs“, în regia lui Stere Gulea, după Mihail Sadoveanu. Sunt mama Floarea în acest film, iar băiatul meu era Dragoș Pâslarul. Un alt film în care am jucat și am avut un rol întins este „Casa din vis“, regizat de Ioan Cărmăzan. În rolurile principale au fost actorii Gheorghe Dinică, Maia Morgenstern și Horațiu Mălăele. De fiecare dată când mergeam la filmare, începeam cu o rugăciune către Dumnezeu, în care mulțumeam pentru ziua pe care mi-o dăruia și mă rugam ca nu cumva regizorul să strige „Sofia!“. Nu voiam să stric jocul adevăraților actori. Am mai contribuit la coloana sonoră a filmelor „Ciprian Porumbescu“, „Cantemir“, „Urgia“ și multe altele.
Cum a fost pentru dumneavoastră perioada aceasta de pandemie?
Sofia Vicoveanca: Înainte, când aveam o pauză de două-trei zile, era bucurie mare, că mă odihneam. Acum, am peste un an de când nu mai cânt. În perioada aceasta de pandemie am scos un album nou, de 20 de piese. De fapt, acestea erau deja ticluite. Cântecul nu apare de azi pe mâine. L-am înregistrat în perioada de pandemie și a apărut în perioada Sărbătorilor de Iarnă. Albumul se numește „Așa-i la noi datina“ și este dat de titlul unui cântec de nuntă. Conține și cântece de leagăn, o priceasnă, cântece care se potrivesc cu perioada de pandemie, deși cântecele erau deja făcute și ticluite înainte să vina necazul acesta peste lume. Am și doine și hore, și cântece în dialog cu moartea sau despre fudulie. În fiecare cântec, eu am o poveste. Cântecele mele sunt din culegeri, dar nu găsești nicăieri, un cântec luat cap-coadă. Eu cochetez și cu poezia. Nu cutez să-mi fac texte, dar îmi permit să scot ce nu poate fi spus sau să completez unde este nevoie.
Cu ce gânduri și speranțe așteptați anul acesta Sfintele Sărbători de Paște?
Sofia Vicoveanca: Vom vedea cum va fi anul acesta cu restricțiile. Eu oricum m-am vaccinat, nu am avut niciun fel de reacție, nu știu dacă e bine sau rău. Am făcut asta pentru că dacă va îngădui Bunul Dumnezeu, vreau să mă mai închin o dată la Mormântul Sfânt, iar fără vaccin nu poți pleca. Apoi, dacă vor fi evenimente, trebuie să fiu vaccinată. Noi avem tradiții aici în Bucovina: femeile se pregătesc înainte de Paști, curăță casa, grădina și se pregătesc cu tot ce e mai bun. În Joia Mare se vopsesc ouăle, se face pască și toate minunile din lume. Vom vedea cum va fi.
De-a lungul anilor, ați cântat și alături de Ansamblul Folcloric „Floricică de la Munte“. Anul acesta, ansamblul nostru drag, de la Neamț, împlinește 50 de ani de activitate. V-aș ruga să transmiteți un gând bun la aniversare.
Sofia Vicoveanca: Să vă dea Domnul să aveți același gând frumos de a aduce lumină în fața publicului! Drumul să vă fie presărat cu flori și să vă bucurați de aplauze la scenă deschisă! Județul Neamț cred că mai are pe ici pe colo lucruri nespuse și vă țin pumnii, să le puteţi spune! Numai bucurii vă doresc, aplauze și lauri. Vă îmbrățişez cu tot dragul! La mulți ani!
Care este lucrul cel mai de preț, astăzi, pentru dumneavoastră?
Sofia Vicoveanca: Fiecare zi pe care mi-o dăruiește Dumnezeu este de preț. Încerc să nu uit să le mulțumesc zilnic, cu gândul, celor care mi-au fost aproape. Nici critica nu este rea, este un ajutor. Trebuie să ții minte greșeala, să nu o repeți. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot drumul pe care mi l-a dăruit. Pe lângă drumul cântecului, am boala drumului turistului. Cunosc drumul turistului, îmi place mult să călătoresc și plec cu nepoatele, cu băiatul, cu familia mea. Am văzut multe din minunile lumii. Sunt un om bogat! Mă rog la Dumnezeu să mă îmbătrânească, dar să nu-mi ia mințile. Sărbători cu bine și sănătate!
