Mama m-a născut prin cezariană și așa m-am ales cu nota nouă. Am ajuns aici cu stângul și ăsta e cel mai omenesc lucru despre mine. Nu știu, însă, dacă e și suficient cât să mă facă om – e, mai degrabă, o tradiție zadarnică. Și Mama cealaltă, zisă a naturii, ne-a scuipat pe toți afară prin cezariană și așa ne-am ales cu nota nouă. Și de atunci, unicul nostru scop a fost să dovedim că meritam nota zece. Eșuăm lamentabil și ăsta e cel mai omenesc lucru despre noi.
Suntem singurii care nu se nasc din specia lor, ci devin din specia lor. Mult după uitarea pântecului ne fluierăm renegarea și o așteptăm pe Mama – aceeași care ne sabotase de la prima gură de aer – să ne pună-n față un tort și să suflăm în lumânări. Și, la mulți ani cu sănătate, să fim din ziua aceea oameni.
Timpul se contractă și tortul meu încă n-a venit. Eu o aștept pe Mama să vină să mă dreseze, să mă-nvețe să mușc, să mă învețe să mă răzvrătesc corect. Ceva pare că o forțează să întârzie. Nu ține de mine, eu știu că fac tot ce trebuie ca să-mi merit rangul de cuvântător. Ăștia-s pașii, îi înveți de peste tot: întâi îți iei inima-n gingii și începi să cauți. Cu retina, cu unghiile, cu oxigenul din plămâni, cauți până înțelegi ce anume cauți și mai continui un pic, până-l ocolești de tot, ca să mai ai ce căuta; ca să pui tu virgulă unde firește ar fi nevoie de punct. Și asta faci până trădezi materia și te reîntorci în pământ. Că ți-e frică să găsești. Nu de alta, dar ce ai face pe urmă? Ai lăsa căutările și ai trece la căutările de sine? Eu, așadar, am bifat vânătoarea aceasta meschină de pe listă și am pornit într-o nouă goană. Am început, mai exact, să mă simt privită, să mă visez unică. Vina de a te cunoaște până la os e prea grea, mai bine spală-te la turație maximă și coase-te de la zero, perfect, diferit; fii mereu altcineva din simpla cauză că te simți observat, latră când te intimidezi, ca un pechinez, și pierde-te de amprente, de tine, pe tine până ești suficient. Pentru o scurtă perioadă, îmi reușise: mă credeam diferită, ba chiar și suficientă – ce copil. Când am înțeles că unicitatea nu există și că suficientă n-o să fiu nici pentru mine, nici pentru nimeni, atunci am crescut. Nu m-am simțit dezarmată – urmam întocmai pașii naturii. Evident, ulterior rămânea să tânjesc la roluri principale și să mă trezesc noaptea de frica celor secundare, urlându-mi groaza ca un torturat a cărui piele-i mai amintește traumele – eu, veșnicul trist și episodic personaj.
Sigur nu mai durează mult până la botezul meu în biocenoza browniană de bipezi guralivi. Sunt pe drumul cel bun. Am, deja, nevoie de zece oameni care să-mi spună cum să fiu și de încă douăzeci care să-mi spună cine sunt. Îmi încui și eu jalnic de fricoasa inimă cu ironie când cineva, cu insistență, încearcă să se strecoare în ea. Adolescența devenirii mele umane a înflorit, nu demult, în mine. Mi-am luat și eu în cap lumea de-atâția hormoni și m-am răstit și eu la natură. M-am crezut și eu deasupra ei, am avut și eu îndoieli în El. Și-am dat și eu cu fundul de pământ. Și m-am ridicat. Și am luat-o de la capăt. Și-o s-o tot iau, până la senectutea ce mă va propti într-un scaun cu două roți.
Mai rămâne, până atunci, să-mi dau seama ce mi-e mie scris și să fug în direcția opusă; cu încăpățânare să-mi croiesc un alt drum decât cel arătat, riscând menitul, tatonând absurdul. Ori oare mai trebuie să se vâre-n neajunsurile vieții mele de nici – fetiță, nici – femeie ceva la care să țin din toate alunițele și din toate celulele, pentru care să-mi calc cu bocancii în picioare sorții, pentru care să-mi sacrific cuvintele, pulsul, simțirea? Atunci mă voi numi „om” ? Când mă voi desacraliza până la piele și os, atunci va veni momentul? Voi sufla în lumânări doar când nu-mi voi mai putea-ntâlni privirile-n oglindă și când nu voi mai putea rosti nici un adevăr? Să-ți auzi neputințele bătându-ți din piept și să nu le dai drumul afară, tahicardie perenă, asta înseamnă să devii om? Când nu vei mai avea impertinența să crezi că, atunci când mor, câinii ajung în Rai, atunci e vârsta când devii om? Ei bine, eu însămi sunt încă un câine și cred că voi ajunge în Rai; eu însămi sunt impertinența de a nu fi om. Dă-mi un stilou și îmblânzesc lumea. Mi-o torc la picioare până mă dresez și mârâi la picioarele ei. Eu scriu și mușc. Sunt cel mai rău prieten al omului.
Ingrid TOFAN,
clasa a IX-a Colegiul Național ,,Calistrat Hogaș”
