Literatura latină nu este, precum literatura greacă, un produs spontan al comunităţii naţionale. Conţinuturile ei cuprind elemente indigene, dar şi tot atâtea elemente importate, aduse din afară. Fuzionarea acestora a cerut o muncă îndelungată şi laborioasă, în care pornirile simţirii poetice au avut nevoie să fie susţinute la tot pasul de către eforturi ale gândirii. Unificarea s-a produs, dar nu în acea măsură în care integrarea elementelor să pară naturală şi contopirea cu datele locale ale vieţii latine să devină organică. De aceea, literatura latină nu are libertatea, supleţea şi acele revărsări luminoase de poezie care fac farmecul creaţiei elene. Nu întâlnim, ca în cetăţile greceşti, participarea febrilă şi multiplă a poporului la viaţa şi semnificaţiile operelor literare. Lipseşte, în cazul literaturii latine, acel public viu, prezent, care prin însufleţirea, prin scânteierile sale de inteligenţă şi prin intuiţia sa artistică, făcea din scriitorii greci şi din operele lor exponente de adâncime ale unei concepţii comune de viaţă.
În primele perioade ale literaturii latine, scriitorii au provenit din rândurile liberţilor sau chiar ale sclavilor: Livius, Plaut, Caecilius, Terenţiu, Horaţiu. Abia mai târziu s-au ridicat scriitori şi dintre aristocraţi – Cezar, Salustiu, Tacit, Pliniu-cel-Tânăr.
Literatura multora dintre aceştia purta în ea un caracter de şcoală, tindea mai mult înspre diviziuni şi specializări profesionale ale literelor decât înspre comunicări lirice cu sensibilitatea în mişcare a mulţimilor.
În vreme ce literatura greacă a avut o evoluţie continuă, în cadrul căreia genurile au putut să se formeze şi să dureze într-un acord organic cu aspiraţiile de viaţă ale comunităţii naţionale, precum şi cu regulile generale ale dezvoltării artistice, literatura latină, dimpotrivă, a navigat neîntrerupt printre pericole. Există genuri întregi cărora aproape nu le-a dat nici o viaţă. Tot aşa, a cunoscut epoci de creaţie superioară, alături de altele de sterilitate. S-a realizat, prin extreme ori opere superioare, ori altele aproape banale. Și influenţa greacă s-a petrecut în mod inegal şi discontinuu: ori a procedat prin imitări greoaie şi stângace, ca de pildă în comediile lui Plaut şi în operele primilor poeţi tragici, ori prin imitări savante în meşteşugul și rafinamentul lor, ca în scrierile lui Properţiu şi Ovidiu.
Teatrul îşi are în cuprinsul culturii şi creaţiei literare latine o poziţie bine definită. N-a izbutit, însă, să realizeze respiraţii mari. Născut prea mult sub semnul influenţei greceşti, el n-a putut să găsească la Roma un cadru egal de aclimatizare. De aceea, viaţa teatrului a fost relativ scurtă. Teatrul – pentru a fi mare, după modelul elen – ar fi avut nevoie de public, de entuziasm colectiv, de anume libertăţi democratice, de o împletire pe planuri întinse a conştiinţei cetăţeneşti cu sentimentul artistic al vieţii. Scriitorii latini, cu limba lor prea logică, cu publicul lor de aristocraţi ori de privilegiaţi ai instrucţiei, s-au situat deasupra maselor. Nici ei n-au înţeles spiritul mulţimilor, şi nici acestea nu i-au urmat. Aceşti scriitori n-au creat un public naţional, de mulţimi organice, ci s-au adresat unui public cu o disciplină a cetăţii şi a artei, nu însă şi cu o pasiune vie, trăită, a acestora.
Or, fără un asemenea public teatrul, el în primul rând, era lipsit de condiţiile necesare unor mari realizări.
Documentare realizată de
Valentin ANDREI
(sursa: Ion Zamfirescu – „Istoria universală a Teatrului. Volumul I: Antichitatea”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958)
