Profesorul George Brăescu prefaţa această carte apărută în 2017, la Editura Nona: „Todică S. Kirileanu (29 iulie 1921, Holda, Broșteni – 1 august 1997, Piatra-Neamț), fiul reputatului folclorist Simion Teodorescu Kirileanu, a fost medic chirurg ftiziopneumolog de certă notorietate, cercetător ştiinţific şi publicist. În această carte ni se dezvăluie şi în ipostaza de poet de o remarcabilă înzestrare, intrat deja şi în atenţia posterităţii. În acest unic volum, Todică S. Kirileanu ne dăruieşte o poezie cu solide conotaţii intelectuale, de fin cărturar, cu vizibile accente livreşti, fără să afecteze autenticitatea şi fără a fi fastidioasă, insidioasă şi incomprehensivă. Contăm, ca atare, pe o lirică confesiv-narativă, reflexivă şi chiar compulsivă, cu predilecţie evocatoare, foarte puţin difuză şi gongorică, care evită acrobaţiile şi peroraţiile verbale în folosul clarităţii şi care apelează la aluzii şi sugestii culturale din proxima contemporaneitate şi până în adâncurile antichităţii.“
PĂDUREA Ce drag mi-e-n pădurea bătrână, Pădurea înaltă de brad, În care penumbrele cad Şi zumzet cu şuier se-ngână. Ce drag mi-e-n adâncul pădurii Pe unde răsună duios Un cântec doinit, majestuos, Perenicul cânt al naturii. Acolo, când vine furtună, Cu tunet şi trăsnet şi ploaie, Toţi brazii, gemând, se-ncovoaie Şi urlă pădurea, nebună. Apoi, când se-arată seninul Şi razele soarelui cad, Puhoaiele râpelor scad Purtându-şi departe destinul... Ce drag mi-e-n poiana cu soare! Contraste! Pădurea e noapte În care se scutură şoapte, Poiana e ziua în floare! La margine-s stâne ascunse, Spre care-n nămezi şi-n amurg În pâlcuri mioarele curg Şi sunt numărate şi mulse. Ciobanii şi bacii, prieteni, Le cântă din buciumul drag, De sună toţi codrii de fag Şi murmură cei de mesteceni. Iar buciumul, dacicul cânt Şi azi, ca-n milenii străbune, Pe plaiuri, milenii răsune! Pădure, ascultă-1, e sfânt! (04.08.1939, Holda; 23. 07.1967, Piatra-Neamț)
OCTOMBRIE (Lui Mircea) Tu, care-ai înţeles aşa de bine Pornirea mea spre lirică visare, Te-aş întreba, de nu-i cu supărare, Ceva ce te priveşte şi pe tine. Când suflă vântul repede şi sec Şi frunze prin unghere dau să steie, Nu ţi-a venit prozaica idee Că tot ca ele zilele trec? Sau când din nouri vineţi cerul curge Şi frigul te descântă monoton, Nu te-ai gândit, strângându-te-n palton, Că tot aşa şi sufletul se scurge? Că ziua ţine abia vreo două ore Şi-n urmă-o să-i ia locul-n calendar O noapte mohorâtă, un coşmar Al unei lumi funeste, incolore?! Ştiu, teoria ta este un ghid Şi-i învăţată cu răbdări severe, Din quaternarul astei emisfere, Când omu-a străbătut al iernii zid... Opacul zid! Natura congelată Reneag-ale planetei mici fiinţe! Iar omul, cu a morţii nefiinţe, Reneagă ce i-a fost mai drag vreodată! (14. X.1939, Iaşi; 25.09.1967, Piatra -Neamț)
POEM În sânul tău curat şi limpede pare Că bate însăşi viaţa triumfătoare Pe care a smuls-o O mână măiastră din soare. De-aceea păru-ţi poartă caldă sclipire În mersul tău e parcă o şerpuire Sau dansul danaic Sub văl colorat şi subţire. Căci vezi, un gând răzleţ acum mă străbate, De nu cumva cobori din antichitate, Creată de-un sculptor Celebru ca Phydias, poate! De-ar fi aşa, să ştii că tare-ar fi bine Sculptura ta s-o am în muzeu la mine, Cu muzele mele Să joace pe cânturi divine! (27 octombrie 1939, Iaşi)
SONETUL VISULUI COPILĂRESC Rupsesem din şiragul amintirii Icoanele, reflexiile firii. Trecuse începutul frământărilor Luceferilor, norilor şi mărilor. Am pus în penumbră sentimentele, Idealurile, suferinţele Şi, când mi-ai apărut a mia oară, Tu, vis copilăresc de-odinioară. Şi-n fiecare zi mi-ai dat o doză De elixir, pentru metamorfoză. De atunci întruna eu mă tot frământ Sub orice înfăţişare să te cânt! Şi în fiecare vârstă te-am cântat Şi-n vis şi în viaţă, cu adevărat! (1938, Holda; 1967, Piatra-Neamț)
Autor articol: Valentin ANDREI
