În 2002, la Editura pietreană Nona, Gheorghe Hibovski, Ghiță pentru cunoscuți, scotea un nou volum de versuri – „Circus Maximus”, care îl continua pe cel editat cu doi ani mai devreme, „Cloaca Maxima”. Iată că spre finalul anului în curs, 2024, Ghiță își completează raftul cărților de poezie cu o nouă carte: „Nimicit de marele nimic”. Legătura dintre cele două volume este că pe copertă au trecute ca autor mențiunea „anonim”, acesta fiind „trăitor între sfârșitul mileniului al doilea și începutul mileniului al treilea”, așa cum ne indică o nouă mențiune a autorului.
Așa cum remarca regretatul istoric literar, profesorul Constantin Tomșa, într-o cronică dedicată volumului „Circus Maximus”, „starea permanentă a autorului este una de zbucium interior, de nelinişte, îngrijorat, dar mai ales preocupat, nu atât de propria-i existenţă, cât de soarta fiinţei umane, în general, pe care o compătimeşte pentru situaţia fără ieşire în care se află. (…) Poetul nu mai este un simplu om al cetăţii, atent la ceea ce se întâmplă în juru-i, un purtător de cuvânt al semenilor aflaţi în neputinţa de a se salva. De data aceasta, poezia lui Gheorghe Hibovski devine mai subtilă, mai rafinată. Deşi reia teme arhicunoscute (germinaţia semineţei, sublimul, somnul, singurătatea fiinţei umane ş.a.) el le tratează pe altă spirală. Pare că se joacă cu cuvintele şi din această joacă se naşte poezia: nu poartă sclavele / pe spinările lor / mirodenii / aur / praf şi puşcă / sare / sarea trupului / sare măcar”.
Legătura dintre cele două volume semnate de anonimul nostru este făcută și de Eugen Cojocaru, în postfața de la „Nimicit de marele nimic” („Omul care înnobilează marele nimic!”): „Volumul de față continuă aparentul (auto)nihilism modest cu care începe «Cloaca maxima»: cititorule, anonimule / șterge însemnarea și cu ea numele // doi anonimi într-o cloaca maxima. Și totuși, speranța christică e mai puternică decât amara dezamăgire a celui care iubește atât de mult umanitatea. (…) Valoros poet original, anonim păstrează stilul care l-a consacrat: versul alb, rime interioare cu ruperi ingenioase de ritm, titluri și propoziții fără litere mari, lipsa semnelor de punctuație ca minimalizare voită a non-valorilor / Marele nimic care ne înconjoară! Lor se adaugă inovația lexicală, originalitatea stilului și frapante imagini plastice.”
În prefața cărții tocmai lansate, Anica Luncanu semnează un emoționant laudatio („De «Nihilo»”), care începe așa: „«Nimicit de marele nimic» este un nume de carte care conduce inevitabil la autor: anonim. Acesta agită și combină formele și sensurile ca pe niște scame și apoi răsucește în fir subțire nuanțele familiilor de cuvinte. Lecturezi textele, toate într-o noapte, apoi reiei lectura dimineață, pe urmă deschizi filele pe sărite. E ceva aici, ai trecut de la fireasca mirare, la certitudine: cartea are unitate și coerență, iar autorul, captiv în casa poeticii sale, conversează amical cu muza. Se apropie de împlinirea rotundă, se găsește pe sine ca Artist, o idee mai trist, dar mai cu seamă filosof, unde «filosofie» s-ar defini ca atitudine resemnată în fața morții și a trecerii.
Acela care nu poate trăi fără să scrie, are o lungă biografie livrescă, între care, vreo trei volume de poezie. Aici, însă, anonim lasă aproape orice decor și recuzită deoparte. Ceea ce conservă cu rigoare din experiența versificației anterioare este jocul propriu al fonemelor pe care le orchestrează spectaculos ca într-un dans din suveică pentru sens.”
intrare în bocet
(din volumul „Circus Maximus”)
vai de câmpul care turbă
tot fiind linie curbă
vai de iarba
ca nisipul
care nu-şi mai pierde chipul
vai de pasărea zburată
de-o aripă demodată
te şi miri cum mai înoată
într-o apă-aşa uscată
şi vai peştele
săracul
când îl vede cufundacul
şi hazardul îl alungă
de la viaţa lui mai lungă
vai de mine
cu limbă de viață
(din volumul „Circus Maximus”)
nu voi mai fi călcat
de aceste gânduri
când vei fi în stare să le citeşti de aceea
le scriu
de pe acum
te îndemn
joacă-te
până înveţi toate jocurile
mai mult
până deprinzi cu jocul
şi cel mai crâncen bici
de pe frunte
intră în biblioteci
atunci şi numai atunci
când oboseşti
pentru a afla
cu ce-au greşit morţii
nu-ţi toci privirea
cu ediţii de lux
ca să știi și atât
aruncă dicționarele
și stai locului
până înțelegi
zborul cărăbușului de mai
care a rămas o taină
chiar și în tratatele de zbor
dar
mai ales
nu face din oasele capului
închisoare vie
de cuvinte.
împielițarea lumii
(din volumul „Circus Maximus”)
cade o ploaie smintită
deşartă
din ţâţâna văzduhului
cine vrea să-mpartă
sterpele în lună
făpturile-n humă
toate în cuvânt
şi cuvântu-n greşeală
boabele caută altă spirală
nu mai are
sămânţa
răbdare
să crape molcom
întru rodire
e atinsă
în miez
de-o împieliţare
peste voie
şi nevoie
peste fire
în mărgăritare
firele de nisip
nu-și mai află astâmpăr și chip
din furca cerului
stau să cadă
în marea paragină
pe ultima zăpadă
s-aud rupturi de lanțuri
în atom
și visul
cel din urmă
să năruie în om
nu mai poate avea căderea
nici un gând
în pustiul care macină
pântecul bobului
doar bobul lângă bob
suferind
așteptând
lămurirea izvorului.
oriunde-același balamuc
(din volumul „Nimicit de marele nimic”)
creierii
munților carpați
fată
prea mulți
descreierați
prea mulți
bat câmpii
pe câmpii
nici nu mai știi
dacă mai știi
știu ei
și trăncănesc
prea des
mai mult
decât au înțeles
vorbesc mai mult
decât gândesc
și scriu mai mult
decât citesc
n-aș sta
dar unde
să mă duc
oriunde-același balamuc
stai osândit
la colț de rai
că parte de întreg
nu ai.
plângere
(din volumul „Nimicit de marele nimic”)
învolburat
de un cosmic hormon
un tânăr foton
s-a-mpreunat
cu un antifoton
cine știe
câte kalpe s-au scurs
și a câta oară
ursa mare
s-a întors călcată de marele urs
părând că renaște
tocmai când trage să moară
cine știe
câte prefaceri s-au petrecut
ca viermii să se prăsească
iar și iar din lut
cine știe
câte cărnuri putrezite
au renăscut
ca să mă zămislească
atât de prefăcut
parcă s-a spart cândva
o minge
și suflul mă aruncă
într-o groapă de-ntunerec
mă agit
brownian
între un little bang
și-o mini gaură neagră
mă aprind
mă sting
mă ascund
și mă ferec
ca din propria micime
să eman
așa
într-o doară
s-a buricat pământul
din pământ
fără să-mi ceară
un consimțământ
acordul meu a fost involuntar
refuzul e tardiv
eu tot dispar
intrare în bocet
(din volumul „Circus Maximus”)
vai de câmpul care turbă
tot fiind linie curbă
vai de iarba
ca nisipul
care nu-şi mai pierde chipul
vai de pasărea zburată
de-o aripă demodată
te şi miri cum mai înoată
într-o apă-aşa uscată
şi vai peştele
săracul
când îl vede cufundacul
şi hazardul îl alungă
de la viaţa lui mai lungă
vai de mine
cu limbă de viață
(din volumul „Circus Maximus”)
nu voi mai fi călcat
de aceste gânduri
când vei fi în stare să le citeşti de aceea
le scriu
de pe acum
te îndemn
joacă-te
până înveţi toate jocurile
mai mult
până deprinzi cu jocul
şi cel mai crâncen bici
de pe frunte
intră în biblioteci
atunci şi numai atunci
când oboseşti
pentru a afla
cu ce-au greşit morţii
nu-ţi toci privirea
cu ediţii de lux
ca să știi și atât
aruncă dicționarele
și stai locului
până înțelegi
zborul cărăbușului de mai
care a rămas o taină
chiar și în tratatele de zbor
dar
mai ales
nu face din oasele capului
închisoare vie
de cuvinte.
împielițarea lumii
(din volumul „Circus Maximus”)
cade o ploaie smintită
deşartă
din ţâţâna văzduhului
cine vrea să-mpartă
sterpele în lună
făpturile-n humă
toate în cuvânt
şi cuvântu-n greşeală
boabele caută altă spirală
nu mai are
sămânţa
răbdare
să crape molcom
întru rodire
e atinsă
în miez
de-o împieliţare
peste voie
şi nevoie
peste fire
în mărgăritare
firele de nisip
nu-și mai află astâmpăr și chip
din furca cerului
stau să cadă
în marea paragină
pe ultima zăpadă
s-aud rupturi de lanțuri
în atom
și visul
cel din urmă
să năruie în om
nu mai poate avea căderea
nici un gând
în pustiul care macină
pântecul bobului
doar bobul lângă bob
suferind
așteptând
lămurirea izvorului.
oriunde-același balamuc
(din volumul „Nimicit de marele nimic”)
creierii
munților carpați
fată
prea mulți
descreierați
prea mulți
bat câmpii
pe câmpii
nici nu mai știi
dacă mai știi
știu ei
și trăncănesc
prea des
mai mult
decât au înțeles
vorbesc mai mult
decât gândesc
și scriu mai mult
decât citesc
n-aș sta
dar unde
să mă duc
oriunde-același balamuc
stai osândit
la colț de rai
că parte de întreg
nu ai.
plângere
(din volumul „Nimicit de marele nimic”)
învolburat
de un cosmic hormon
un tânăr foton
s-a-mpreunat
cu un antifoton
cine știe
câte kalpe s-au scurs
și a câta oară
ursa mare
s-a întors călcată de marele urs
părând că renaște
tocmai când trage să moară
cine știe
câte prefaceri s-au petrecut
ca viermii să se prăsească
iar și iar din lut
cine știe
câte cărnuri putrezite
au renăscut
ca să mă zămislească
atât de prefăcut
parcă s-a spart cândva
o minge
și suflul mă aruncă
într-o groapă de-ntunerec
mă agit
brownian
între un little bang
și-o mini gaură neagră
mă aprind
mă sting
mă ascund
și mă ferec
ca din propria micime
să eman
așa
într-o doară
s-a buricat pământul
din pământ
fără să-mi ceară
un consimțământ
acordul meu a fost involuntar
refuzul e tardiv
eu tot dispar
Autor articol: Valentin ANDREI
