Ioana Diaconescu s-a născut la 21 iulie 1947, din părinții Ion și Justina Diaconescu (născută Vlad), ambii profesori. Își petrece primii ani din viață la bunicii din partea mamei, la Roman.
Va debuta în revista „Contemporanul”, în anul 1966, cu șase poezii prezentate de poetul Geo Dumitrescu. Revistele literare încep să-i publice grupaje de versuri, printre ele numărându-se: „Luceafărul”, „România literară”, „Steaua”, „Convorbiri literare”, „Tribuna”, „Viața Românească”. Colaborează cu traduceri la „Secolul 20”.
Debutul editorial se produce precoce, în anul 1967, în cunoscuta colecție pentru debutanți „Luceafărul”, cu volumul de versuri „Furăm trandafiri”, care este primit cu entuziasm de critica literară. Prima cronică despre această carte este semnată în „Contemporanul” de către regretatul Nicolae Manolescu, urmată de cele ale criticilor literari de prestigiu ai vremii, care-și reiau aceste cronici în volume publicate mai târziu: Alexandru Piru („Poezia românească contemporană. 1950 – 1975”, București, 1975), Gabriel Dimisianu („Opinii literare”, 1978, București), Dan Cristea („Faptul de a scrie”- București, 1980) sau Laurențiu Ulici (în volumul „Literatura Română contemporană – I. Promoția ‘70” – București, 1995). Se împrietenește cu Ileana Mălăncioiu și Gabriela Melinescu, surori mai mari întru poezie.
DESFIGURARE
Nimic nu părea că va desfigura
Chipul mării
Două brazde adânci
Săpate de acid
Arse în lichida lor servitute
Și consistență bizară
Numai sarea va rămâne
Plutind ca un nor aburos
Albind de candoare
Până dincolo de nisipurile în care
Scoicile mor implorând soarele
Implorând mareea
Față de nestematele țărmului
Aburind cu suspine
Cerul de deasupra
Și pustia firavă
NEANT
Eu l-aș fi crezut
În stânga mea era
Sticla mată a ușii
Și întunericul din spatele ei
Ușa era încuiată
Ajunsesem prea târziu
Și simțeam disperarea cum urcă
Dinspre tălpi înspre creștet
Eram în răcoroasa zi a unui
Anotimp necunoscut
Credeam că n-o să-l mai văd niciodată
Îi zăream în închipuire
Chipul de înger
Înecat în zâmbetul cel mai pur
Era prietenul meu
Îl înghițise neantul
Și lumea și eu
Supraviețuiam
Eu desprinsă de cupa crinului
Ce-mi alunecase
Într-o rapidă schimbare a secvenței
Ce se cerea
Executată
ÎN NEMURIRE
Durerea mă urmărește
Ca o umbră violentă
Dar umbrele nu pot fi
Decât însoțitoare
Nicidecum ucigătoare
Ele pătrund șăgalnice
Prin țărmul adormit
Deasupra mea
Deasupra mării
Până la mine nu ajung
Nici măcar gonind după un fulger
Care să-mi străbată șoldurile metalice
Cu încărcătura lor
Străluminoasă
Așa încât sunt
O strălucitoare rază
Pe cerul arzând și el
În nemurire
NEAPUS
Pe fântână, la margine
Clonțul unei păsări de pradă
La vedere fără uimire
Depărtarea mea
De larii zilei care se retrage
Apropiindu-se de valul înroșit
Cu albe corpuri de alabastru încălzit
În ape tulburi în fierbere
În tubul fierbinte de sub maluri
De sub valuri curgătoare
Ce nu pot fi uitate
Între două coline
Sub stea de întuneric
În răsuflarea
Mult neapusei nopți
ÎN INTERIOR
Lunecă picătura de ploaie
Lacrima de partea cealaltă
Să n-o văd
Îmi arde obrazul
Picioarele mi le îngroapă
În iarba crescătoare
Spre ceruri cu disperarea celui ce păstrează
Preasfânt miracolul
Cum se desface firul ierbii
În săgeți călătoare
(din volumul „Serafim la vedere”, în curs de apariție la Editura Junimea)
Autor articol: Valentin ANDREI
