- Ce este covata?
- Ce-i un olăreț?
- Dar caimacul?
- Buhaiul ce e?
Dacă v-aș întreba pe voi, copiii de vârsta mea, ce sunt toate acestea, ați ști să-mi răspundeți?
Așa a început minunata noastră călătorie în lumea tradițiilor românești. Era în octombrie ziua în care diriginta noastră, Ioana Cristina Ciobanu, profesor de T.S.D. (Teorie, Solfegiu și Dicteu) ne-a anunțat că ar vrea ca, înainte de Crăciun, să punem în scenă un spectacol de datini și obiceiuri.
Ușor de zis, greu de făcut! La prima lectură a textului, o scenetă ce cuprindea și obiceiuri de Anul Nou, ne-am dat seama că o mulțime de cuvinte ne erau necunoscute. Așa a început „distracția“: cu un text, frumos ce-i drept, plin de cuvinte și expresii pe care, deși nu le înțelegeam, trebuia să le memorăm, să le recităm cu intonație și tare, să se audă! Mai erau și colindele, partiturile…
Pfff…
Peste toată hărmălaia lexicală a apărut veșnica noastră problemă: timpul. Un elev de la Arte este ca un adult cu program prelungit. Uneori, își începe programul la 8 dimineața și-l termină la 7 seara. Mai are câte-o pauză, două, între orele de instrument, teorie muzicală și cor, ca să-și facă temele pentru a doua zi, dar ziua tot plină e. Când să mai fie loc și de repetiții cu clasa?
Așa, ne-am trezit la început de decembrie, fără nicio repetiție cu toți colegii. Doamna dirigintă a hotărât: renunțăm! În ziua aceea am plecat plângând spre casă. Și nu numai eu. Am plâns până n-am mai putut. Ziceam că a venit sfârșitul lumii, nu alta. Pe seară, m-am trezit într-un grup pe whatsapp: „CONCERT CRĂCIUN“. Curgeau mesajele, de nu mai apucam să văd cine le scrie. Care-ai făcut grupul, măi? Da’ ce mai conta? Trebuia să ne organizăm rapid, să ducem spectacolul la capăt. Cu sau fără doamna dirigintă.
La treabă!
Pe alt grup, părinții se sfătuiau cum să ne ajute. Doamna dirigintă, mai supărată ca niciodată, era greu de înduplecat. Nu știm care a fost cuvântul magic, dar pe 12 decembrie, primim de la dumneaei, pe grupul whatsapp al clasei, marea veste: „Am revenit asupra deciziei (…), de dragul acelor copii care chiar au pus suflet și de dragul Crăciunului și tot ce reprezintă el. Vom prezenta, așadar, la data anunțată deja, ceea ce vom reuși să facem până atunci și cum vom reuși.“
12 decembrie! Și spectacolul nostru era programat pentru 21 decembrie. 12, 13, 14… Doamne, Dumnezeule!!! Până atunci, mai aveam două concerte importante cu corul liceului! Când? Când??? Nu avem afiș! Nu avem covată, nu avem clopoțel! Nu avem ciomege pentru mascați. Măști avem? Nu avem nimic.
Nu știu cum ne-am organizat. Câteva zile am mâncat „covrigi pe sârmă“, ca în urătura noastră. Dar, în ziua primului nostru spectacol eram cu toții gata de repetiția finală. Un șnur, încă unul scurt, încă o dată tonalitățile, acordăm instrumentele și, gata, a intrat publicul. Nici de emoții nu mai era loc!
A ieșit!!! Băăăă, a ieșit! Primul nostru spectacol de clasă a ieșit! Colaci, mere, portocale, APLAUZE. Unele, la scenă deschisă. Așa se cheamă, nu?
De urat am mai ura, Dar ne temem c-o-nsera Și-avem de arat, nu glumă, Mai ales că-i vreme bună! Și-om ara în deal și-n vale Și ne-om umple de parale! Și-om ara și-n sus, și-n jos, Să ne fie cu folos! Și la anul, `om veni, Ne-ți pofti, nu ne-ți pofti… Dar cu bici, cu plug și boi, Cum îi datina la noi. Clopoțel bătut de soartă, Ia, mai sună înc-o dată! Mânați măi: HĂI, HĂI! La anul și la mulți ani!
Cam asta a fost.
Aici o să fie poze. Cu noi.
Mulțumim, dragi părinți, profesori, frați, surori, bunici, colegi! Mulțumim că ați fost în sală, mulțumim pentru aplauze!
Mulțumim, doamna dirigintă! Mulțumesc, mama! Mulțumim, părinților fotografi!
P.S.: Acum știm ce e olărețul cu caimac, știm ce e buhaiul, cât de frumos joacă urâții, știm de ce se umblă cu Capra și că-i bine să fie primită la fiecare casă, știm ce e descântecul și deochiul, covata și lopata. Știm că hora se joacă pe 4/4.
Și mai știm că la anul ne vom întâlni, negreșit, să urăm din nou, și nu doar pe scenă, ci și pe la case primitoare, să jucăm Capra și Urâții, să învârtim hora pe care ne-au lăsat-o zestre bunicii și străbunicii. Așa zice mama: „Hora e zestre de mare preț“.
Anna RIVERA,
clasa a VI-a Muzică,
Liceul de Arte „Victor Brauner“, Piatra-Neamț
