Pete de cerneală tomnatecă stau să cadă din al timpului stilou. Galbenul dimineţii mute respiră înecăcios, parcă ar şti că e bolnav. Îl îngrijeşte numai umbra din unghere. Devotată, blândă, tristă. Şi-a şters faţa transpirată cu o batistă pe care se înfăţişează acum boabe ruginite. Seara ar fi trebuit să apară aducând de demult un ultim omagiu; a fost reţinută însă de treburile mortuare dintr-o casă de oameni obosiţi. Aceia nu cunosc amiaza. Ei se hrănesc numai cu praf și picături mucegăite de ploaie. Seara e datoare să îi strângă la piept, alintându-i.
Când se cristalizează o speranță, viața unei vechi lumi piere. Încet-încet, cu îndrăzneala unei gămălii de ac, solzi colorați se desprind din atmosfera liniștită a somnului și, posedați de lumină, cască molatec vârfurile degetelor în abisurile albastre. Se scurge încet, trepidat, cu glas de pisică în palma frumuseții. Simplu. Curat. Sacru. Ochii pământului susură palid, emoționați, în timp ce un fluture îl strânge ușor de mână. Albeața spumoasă a unei irizații somnoroase stropește cu vals răzvrătit de valuri ultimul timp, ultimul nor. Și în timp ce flăcări verzi ard prevestitor povești spuse la gura jăratecului, prima frunzuliță argintie se înalță firav spre soare. Are pleoapele încă lipite de pieptul dimineții, dar, așa mititică, își întinde mânuțele hotărât. Îi e frig, deși e înconjurată de fervoarea lumilor euforice. Ar vrea să se adăpostească din nou la poarta adormită și întinde uimită vlăstare spre infinit. Mama ei o acoperă delicat în faldurile unei nopți adânci. Fără să își fi cunoscut adevărata origine, lacrima poleită se înfiripă în existențe noi, deșerturi roșii, străpunse de sulițele stelelor. Clipe răsfățate de tobe barbare pâlpâie prin părul moale, de nou născut, al puiului. Are petale de trandafiri atârnate drept lănțișor la gât. Din când în când, grăuncioare aurii, aspre și calde, îi condimentează somnul dulce.
Apoi, furată de un călăreț al umbrelor, e întemnițată, biata sărmană, în sala imensă a oceanelor. Fără geamuri la care să se învârtă ușor talismane colorate, fără canapele pufoase din care să se ridice visătoare boema mamă, fără gângurit de privighetori printre bucăți de gheață topite la lumânare. ,,Nu le atinge“, i-a spus mama. Copilul nu știa pentru ce era valabilă interdicția, așa că s-a mulțumit să-i zâmbească în timp ce își frigea mâna încleștată pe gheața tăioasă și încerca să fure o pană.
Are doar stele de mare. Tăcute, aproape ursuze. Și bile cafenii, confecționate din aroma algelor. Puiuțul se plictisește în mare. Începe să țipe, se rostogolește neputincios peste valurile tumultuoase. În treacăt, un pescăruș îl vede și îl culege, purtându-l înapoi spre prăpăstiile infiniturilor. Acum, copilul tace. Se simte bine, e acasă. Păstrează în ochi lumina unei promisiuni. Mănâncă piersici de cleștar și aleargă după bucle aerate. Obrajii zâmbesc rumeni, veseli. În câteva clipe va veni mama. Va fi luat în brațe, sărutat dulce, legănat de vânt și va putea dormi. I se închid din nou pleoapele…
Dimineaţa, cu puteri de bolnav şi-a chemat zadarnic fiul. Atunci, a rugat umbrele să-i aducă dantelele de fată mare şi să o îmbrace. Voia, pentru ultima oară, să se simtă mireasă. Şi-a chemat copilul încă o dată, mai insistent, trimiţându-i o batistă parfumată. Îşi aducea aminte cum lega zilnic batiste cu apă de colonie peste picioarele julite ale micuţului poznaş. Picioarele s-au lungit, batistele au început să fie din ce în ce mai mici, devenind incapabile să șteargă rănile noi, apărute de această dată numai în sufletul dimineţii.
Când a plecat de acasă l-a privit multă vreme în încercarea stângace, dar arzătoare de a şi-l întipări în minte. În suflet nu avea nevoie, el era sufletul ei. A stat mult pe prispă. Aerul rece era mai cald decât ce simţea. Odată cu plecarea băiatului au început să se agite copacii din curte. Se răzvrăteau, strigau neputincioşi. S-a uitat obosită la ei. ,,Ce să vă fac? Pleacă…“, le-a răspuns. ,,Oprește-l, oprește-l!“, țipă doi cireși. ,,Am încercat… nu vrea… pleacă“, șoptește sugrumată. ,,Fiul meu, fiul meu, fiul meu pleacă!“, i se smulg dureros de pe buze cuvintele, ca și când atunci s-ar destrăma. ,,Opriți-l, opriți-l!“, repetă tăcerea. Dimineața tremură cu accese sufocante de singurătate. Castanul mirosurilor pierdute i-a furat în vijelia lui năframa. A rămas cu părul despletit în noapte şi picioarele goale pe piatra indiferentă apusurilor de soare. Pentru dimineaţă începea toamna.
Şi acum, îmbrăcată în dantele albite de vreme, îşi aşteaptă bucuroasă fiul. Mâinile-i calde ascund speranțe, dorințe de demult, prăfuite și năpădite de naftalină, înviate acum pentru ultima oară. Așteaptă infinitul promis, tărâmul tinereții. Ştie că va veni, o simte. Uşa se deschide energic, în pragul ei apare însă seara. Fiind în întârziere, a alergat, iar acum încearcă să îşi calmeze respiraţia. Dimineaţa se aşează înapoi în pat. Parcă ar fi de plumb. Se simte furată, jefuită de o batistă parfumată. Ochii i se îneacă în frământări apoase. Întinde mâna. I-o sărută seara. Cu pieptul ridicat şi capul coborât, dimineaţa adoarme (…)
După amânări neîntemeiate şi poticneli pripite, fiul se întoarce acasă. Pe drum, zgribulite amintiri rătăcite îl hărţuiesc viclene. Nu are curajul să le oprească. Ca un vinovat se pleacă în faţa lor, în timp ce conştiinţa joacă nervoasă peste gândurile lui pedepsite. Îşi mişcă picioarele mai repede, ar vrea să ajungă odată, să se sfârşească melodrama proastă în care e actor principal. Aude cum vin în spatele lui oamenii legii. Începe să alerge. Îl urmăresc clipe pierdute şi timpuri vândute pe gablonţuri. În sfârşit deschide poarta. Cu stupoare constată că, din livada mare de odinioară, mândria lui şi a dimineţii, a mai rămas un nuc îngălbenit de ceara lumânării la care se încălzeşte zgribulită copilăria. Pe jumătate nevenindu-i să creadă sare peste prispă, izbește uşa de perete; intră în casă. Un puternic miros cadaveric străpunge copilul din el. Aceasta să fie casa cu borcane de dulceaţă deschise pe masă, cu mereu plina de mâncare şi apetisanta cămară, casa în care băteau la geam caişi şi pruni? Se simte în aer prezenţa unui gol.
Băiatul intră în camera lui. Podeaua scârţâie sub picioarele grosolane, parcă i-ar reproşa venirea. Se simte un intrus în camera nopţilor vechi, aromate şi apuse. În tinicheaua mută a jocurilor de demult răsună ecoul mişcărilor unui păianjen ce îşi ţese pânza. Apucă o jucărie şi se aşează pe covor. O mişcă energic imitând distracţia de altă dată. Nu ştie de ce. A simţit nevoia să mai fie copil. De dragul amintirilor, al zilelor cu soare sau poate, da, mai mult ca sigur, de dragul de a fi din nou băiatul din braţele dimineţii. Se trezeşte oftând. Nu a mai rămas nimic din cel de altădată. Îngrozit, păşeşte înapoi şi se împiedică în aşternuturile brodate duios de naftalină. Căzut între cearşafuri, îmbrăţişând o pernă, băiatul începe să plângă…
Teodora POPA,
Colegiul Național ,,Petru Rareș“ Piatra-Neamț
