Mă trezesc astăzi așa cum mă trezesc în fiecare dimineață. Am trecut în clasa a XII-a, nimic atipic, sunt la fel de nedumerită ca și ieri. Aștept inspirația divină împreună cu Arghezi, dar până atunci aleg un drum convenabil, ceva care promite să mă transforme într-o „persoană desăvârșită” și de care mă cred, oarecum, competentă.
La fel se trezesc mii de alți tineri când își dau seama că sunt puși în fața faptului împlinit. Alegerea carierei nu este un lucru simplu pentru pasionați, pentru visători, pentru pragmatici, pentru cei care știu că întreaga lor viață depinde de asta, pentru cei care nu își permit să aleagă de două ori. Ne zbuciumăm cu toții să decidem corect, dar nu știm să definim corectitudinea și ajungem, în felul acesta, să ne punem un amalgam de întrebări. Pentru că drumul nostru pornește din însăși credința despre viață și despre scopul ei. Din ideologii și din îndoieli. Vom putea trăi pentru pasiune? Cum definim bogăția? Unde să căutăm soluții?
Din păcate, multe dintre ezitările noastre rămân fără răspuns. Într-o lume în care interesele profesionale se schimbă constant, ne confruntăm cu o problemă adesea neglijată. În mediul familial sau chiar în cel academic, întrebările ne sunt redirecționate, asemenea mail-urilor: „Fă ceea ce îți place”, „Vezi la ce te pricepi”, „Alege o meserie căutată”, „Eu am regretat”, „O să mănânci doar pâine cu ceai”. Adepți ai bunăstării, majoritatea psihologilor sunt în favoarea intereselor combinate cu aptitudinile. Nu pare să îi preocupe regimul meu alimentar atâta timp cât voi fi fericită. Dar pasiunea nu exclude neîmplinirea. Ar trebui să ne resemnăm sau să căutăm opinii mai profunde?
În clasa a X-a, prinsă în fervoarea căutării, am apelat la consiliere psihologică. Eram deja frustrată că nu pot decide de una singură. Îmi plăcea să pictez și să citesc, mă atrăgeau scrisul și cinematografia. Ce meserie „de viitor” puteam să scot din asta? Mi-au fost evaluate aptitudinile și, ulterior, interesele. Am obținut rezultate mai mult decât satisfăcătoare și mi s-a spus că pot face orice. Mă gândeam să îmbin latura artistică cu nevoia financiară și stabilisem că o bună opțiune ar fi job-ul de arhitect. Asta fără să știu exact ce presupune. Ambii psihologi abordați au fost încântați să mă anunțe că aș fi grozavă ca arhitect, conform rezultatelor testelor, și că ar trebui să o fac. Asta a fost tot. La atât s-a rezumat consilierea și cam atât de puțin a durat și interesul meu pentru desenatul de clădiri, care nu mă lăsa să mă exprim în felul în care aș fi vrut, în felul în care aș fi avut nevoie.
Am continuat să născocesc tot felul de astfel de îmbinări ale pasiunii cu stabilitatea financiară. M-am apropiat de interesele mele și le-am explorat mai îndeaproape. Tot într-un astfel de moment al căutării de sine am dat peste cartea Sylviei Plath, Clopotul de sticlă. O poveste nespus de tristă, dar plină de speranță, într-un final. Un fragment mi-a rămas întipărit în minte din toată cartea, o metaforă a alegerii. Naratoarea se imagina stând într-un smochin, flămândă pentru că nu putea decide ce fruct să aleagă. Fiecare smochină era un viitor promițător: o mamă de familie, o bună editoare, o sportivă de succes, o scriitoare strălucită, o exploratoare a continentelor etc. Alegerea uneia însemna pierderea tuturor celelalte. Însă timpul, mereu necruțător, și-a făcut apariția și în acest context. În hotărârea sa precaută, smochinele au început să se strice și să cadă, una câte una, la picioarele naratoarei.
Tipărită în anii ’60, cartea aborda, în același timp, presiunea asupra femeii proaspăt emancipate. Un lucru cert, însă, este acela că fiecare dintre noi, indiferent de gen, sex, etnie, statut social sau financiar, ne-am aflat într-un smochin, morți de foame, cu fructele strălucind deasupra capului. Înțelegeam astfel că sunt nenumărați oameni cu care putem empatiza, din zilele noastre, și chiar din generații demult trecute.
S-au împlinit șase decenii de când Sylvia Plath aborda problema noii lumi din perspectiva feminină. Deși secolul profund inovativ în care trăim derutează prin cerințele în permanentă schimbare, el reprezintă totodată o deschidere către posibilități unanime și către diversitate. Există, însă, în unele cazuri, și posibilitatea presiunilor individuale, cum ar fi mediul familial.
Cred că toți ar trebui să ne explorăm „smochinele”, în măsura în care este posibil, și să le înțelegem în profunzimea lor. Nu există răspuns corect sau greșit la întrebările noastre, și nici barem în care să putem citi soluția. Dar există certitudinea că sunt smochine la care putem ajunge și care pot fi exact ceea ce ne-am dorit.
Referitor la lumea exterioară, problema ar trebui tratată în profunzimea ei. Ar fi ideal să avem posibilitatea să ne valorificăm mai mult pasiunile, chiar și în mediul academic. Îndrumarea unui tutore sau a unui psiholog este necesară, dar chiar mai importante sunt implicarea și sinceritatea cu care aceștia îi abordează pe tineri.
Soluțiile stau în noi, în mentorii din viețile noastre și chiar mai sus de aceștia. Cu cât mai multă lume va aborda problematica alegerii, cu atât mai aproape vom fi de răspunsurile proprii. Iar din acest punct de vedere, suntem pe drumul cel bun. Un exemplu palpabil pe care societatea ni-l oferă este acela al ONG-urilor destinate tinerilor care organizează ateliere online pe subiecte de actualitate (inclusiv acela al alegerii carierei) și creează, astfel, comunități în care posibilitățile de ajutor pot fi la un singur click distanță.
Iulia BENȚEA
Clasa a XII-a, Liceul de Arte „Victor Brauner”
Premiul I la Olimpiada Națională de Arte vizuale, arhitectură și istoria artelor, 2023
