Viitor sihastru De-ar fi să nu am un viitor strălucit, Mi-e bine. De nu s-ar ridica la așteptările și năzuințele mele, Mi-e bine. Căci, dacă aș fi și ultimul om în societate, Să Te am, Doamne, Și nu-mi trebuie mai mult. Ce e societatea asta coruptă în care Mândria mea vrea să se delecteze? O frunză moartă în șuieratul vântului, Un ambalaj pestriț și gol! Inima deșartă mă tot trage în jos, printre cetățeni. Nu, nu! Eu vreau să umblu printre Oameni! Între cei ce-au căpătat lumina Și se descotorosesc de gunoaiele atrăgătoare; Între cei ce-au învățat să vadă și să iubească Ce-i adevăr și eternitate. Și chiar de-ar fi inundat de lacrimi și durere, Viitorul viitorului meu tot mă va chema spre lumină. Nu fie ținta mea pe o treaptă înaltă a lumii de jos! Între munte și povârniș, trebuie să iau o decizie. Vreau să alerg către înalt, Dar inima, vicleana, se împovărează Cu-ale pământului comori, Ca să-mi fie înălțarea grea. Mă-ndrept către munte Și sacrific vârful dealului meu pentru asta, Chiar dacă ceilalți nu văd culmea, Pentru că nu vor să-și mai ridice privirea Încât să zărească dincolo de terestrul lor orizont... Da, vreau să trăiesc cu adevărat, Chiar și-n pustia vieții de-ar trebui. Nu mă opriți și nu mă așteptați! Alerg către Horeb.
Emanuela Derecichei, clasa a XII-a C
Colegiul Național „Petru Rareș“ Piatra-Neamț
