Caracteristica tuturor locuințelor vechi, mono, bi sau tricelulare, constă în menținerea vetrei cu cuptor și horn în interiorul camerei de locuit, ceea ce a impus și concentrarea principalelor funcții în aceasta. Tinda și cămara rece au preluat funcțiile secundare, rămânând astfel la dimensiuni reduse.
Tipul de casă cu tindă și cămară, atestată în săpăturile arheologice încă din neolitic, a fost generalizat în toate satele din zona Neamț, până la mijlocul secolului al XIX- lea, dintre care multe se mai păstrează și astăzi.
Cea mai reprezentativă este casa povestitorului Ion Creangă din Humulești. Interiorul ei este dominat de vatra mare cu două cuptoare (unul pentru încălzit camera și unul pentru preparat bucatele), cu coama lungă și cu întreaga serie de ustensile și obiecte caracteristice: pirostria, ceaunul, oalele de lapte și sarmale, ulcelele, cociorba și lopata pentru pâine, vătraiul, frigarea.
Imaginea locuinței tihnite și îndestulate a țăranului gospodar este întregită cu celelalte obiecte de uz familial: patul în prelungirea vetrei, cu lada de zestre pictată, la capăt, pe care sunt stivuiți sacii, lăicerele în culori naturale și vegetale, pernele, până în tavanul cu grinzi aparente și coardă, culmea de deasupra patului, cu prostirea cu horbotă, peste care sunt înșirate „de-o fală”, cele mai frumoase cămăși, catrințe, casânci, bondițe, brâie, ce se îmbrăcau numai la sărbătoare și care se profilează pe scoarța mare de pe perete, țesută din lână în culorile potolite ale toamnei, cu minunate motive ornamentale specifice locului – pomii și păsările – simbolul local al „pomului vieții”. La peretele lateral și cel din față sunt fixate două laițe, pentru odihnă, acoperite cu lăicere în vrâste și alesături în scări, în roate, în pomi, țesute cu măiestrie din lână, vopsită vegetal la fel, cu cele două rânduri de păritare, înșirate pe pereți, deasupra cărora s-au așezat ștergare din borangic sau bumbac cu decorul realizat în stative, asemănător celor de la ferestre. La colțul unde se întâlnesc cele două laițe este masa înaltă cu sertar, acoperită cu o față de masă albă cu vrâste cafenii, iar după ușă un blidar mare din lemn cu rafturile deschise. Podeala din pământ bătătorit și frumos lutuită se numea „fața casei”. Ca mijloace de iluminat, pe lângă opaițul din ceramică sau metal, care ardea cu untură, s-au folosit gazornițele, ce se atârnau într-un cui.
În tindă era numai o bancă pentru cofițele cu apă și un cuier pentru haine, iar în cămară se păstrau bărbânțele, putinelele, buduroaiele cu semințe sau făină, covata, masa joasă pentru luat masa, oalele mari și altele. Toate aceste elemente la un loc alcătuiau un ansamblu unitar, corespunzător nevoilor practice și spirituale ale tuturor familiilor, până la mijlocul secolului al XIX-lea.
Oricine intră în casa lui Ion Creangă din Humulești, sau a unui nepot al său Alexandru Creangă din Pipirig, a lui Elisabeta Panaite din Mitocu Bălan, a lui Culbece Ileana din Cândești, în casa din Mastacăn, transferată la Muzeul Național al Satului sau în nenumărate alte case vechi, cu tinda rece, rămâne impresionat de unitatea ansamblului arhitectonic și de armonia desăvârșită dintre proporție și utilitate, dintre formă și culoare, dintre om și natura în care se integra. Casa tradițională cuprinde forme mai evoluate, mai ales în ceea ce privește dezvoltarea planimetrică. Principala ei caracteristică constă nu numai în creșterea dimensiunilor dar, în special, în diversificarea funcției încăperilor. Dacă tipurile vechi de locuință sunt moștenite de la strămoșii noștri foarte îndepărtați, casele tradiționale au devenit forme dominante de aproximativ un veac. Mobilul acestei evoluții rapide a fost creșterea dorinței de confort a oamenilor, determinată de progresul economic înregistrat.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zona Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
