Construcțiile durate din lemn au fost cele mai răspândite în toată zona Neamț, până la mijlocul secolului al XX-lea. Ele necesitau trunchiuri lungi, drepte, și aproximativ de aceeași grosime, pentru a obține pereți cu dimensiunile cât mai mari și cu suprafețe cât mai uniforme. Înălțarea pereților se realiza prin suprapunerea bârnelor orizontale din brad și rareori din stejar, între talpa casei și cununa superioară de grinzi.
Îmbinarea capetelor bârnelor prin crestături și fixarea lot în cuie din lemn a constituit una dintre cele mai vechi tehnici de construcție, datorită ușurinței realizării ei. Ridicarea propriu zisă a pereților se făcea foarte repede, deoarece bârnele erau tăiate și crestate în prealabil.
Tehnica de îmbinare a bârnelor s-a perfecționat odată cu schimbarea profilului lor. La cele rotunde, crestăturile concave, potrivite pe forma bârnelor, se făceau la o oarecare distanță de capete, care, prelungindu-se la colțurile pereților, le măreau sculpturalitatea. Bârnele superioare aveau capetele mai proeminente, realizând legătura cu acoperișul. Pentru o mai bună fixare, bârnele erau „cusute în cuie de lemn”. Această tehnică străveche de îmbinare, denumită de meșteri în crestătură, în dăltuitură, stânește, în frângheu, dar cel mai des în cheotori, a fost folosită în trecut la toate formele de arhitectură populară: biserici, locuințe, grajduri, șuri, cotețe, etc.
Pentru o mai bună stabilitate, mai întâi bârnele au fost cioplite pe cele două fețe de rezemare și apoi pe toate cele patru laturi, determinând schimbarea formei crestăturilor – în unghi drept, de unde și denumirea de încheietură dreaptă sau în unghiuri ascuțite, denumită îmbinare în coadă de rândunică. Prin tăierea capetelor bârnelor s-a realizat îndreptarea colțurilor de la pereți.
La locuințe, marginile ușilor erau întărite cu bârne verticale, în care, prin articulații cioplite se fixau ușile din blăni late din lemn „așa de mici că trebuia să te pleci spre a intra în casă ”. Și tot cioplite în lemn erau zăvoarele cu căței de la ușile și porțile foarte vechi, care nu se deschideau decât cu cheile potrivite – grăitoare dovezi de ingeniozitate și măiestrie a meșterilor lemnari.
Dimensiunile foarte reduse ale ferestrelor de la casele vechi erau impuse de mărimea burdufului de animal, folosit în lipsa sticlei, din care motiv se numea bărdăzan. Ca elemente obligatorii, legate de o străveche credință a ocrotirii interiorului, erau drugii din lemn dispuși în cruce sau mai târziu din fier, așezați vertical. Indiferent dacă aveau sau nu rame speciale, ferestrele vechi erau fixate în perete, fără posibilitate de deschidere.
Mai târziu au apărut ferestrele compuse din două ochiuri, unul fix și altul mobil, care se deschidea prin glisare verticală. Ușile și ferestrele vechi au fost înlocuite încă de la mijlocul secolului al XIX-lea cu forme dezvoltate, combinate din două sau trei canate, corespunzătoare tipurilor evoluate de locuințe, care începuseră să se răspândească.
Pentru o mai bună izolare a interiorului, bârnele erau lipite cu lut în mod diferențiat după funcționalitatea construcțiilor și a obiceiurilor locului. În zona Neamț, toate formele arhitectonice vechi aveau bârnele aparente în afara caselor. Din informațiile culese rezultă că numai casele țăranilor săraci rămâneau netencuite pe dinafară, interiorul fiind întotdeauna tencuit. Stratul de tencuială s-a extins și îngroșat în mai multe faze: la început un brâu în jurul ferestrelor și ușilor, apoi s-au astupat spațiile dintre bârnele rotunde, după care s-a întins un strat subțire de lut și var pe toată suprafața peretelui, lăsând să se distingă totuși forma bârnelor.
Tencuiala groasă de mai târziu, formată din straturi suprapuse de lut cu pleavă, lut cu balegă de cal, cu teanc din nisip cu var și acoperite în final cu humă sau var simplu, a necesitat construirea unui suport de susținere, perfecționat în timp, de la simpla crestare a bârnelor, la introducerea unor pene, numite purici, până la fixarea unei rețele de șipci.
Sistemul de ridicare al pereților din bârne durate, folosit la majoritatea construcțiilor din zona Neamț până la începutul secolului al XX-lea a fost în locuit cu sisteme mai convenabile sau mai evoluate.
La bisericile vechi, pereții erau ridicați din bârne groase de stejar, frumos fasonate și îmbinate, asigurându-se unitatea și rezistența pereților durați. Ușile de intrare și ferestrele bisericilor de lemn au ancadramente masive, decorate adeseori cu sculpturi și crestături frumoase.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zina Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
