Ne referim, în continuarea serialului nostru privind mijloace de protejare folosite de străbunii noștri pentru protejarea caselor și a acareturilor, enumerând alte sisteme folosite în acest scop.
Căpriorii sunt elementele de construcție care generează forma și înălțimea acoperișului. Ei se taie din lemn de brad subțire sau crăpat în două și se fixează între capacul și coama acoperișului. Numărul, lungimea și modul de dispunere a căpriorilor au fost diferite în decursul timpului și de la o categorie de construcție la alta.
Când căpriorii sunt tăiați la aceeași dimensiune și așezați paralel între cosoroabele lungi și coama echivalentă, se formează acoperișul în două ape, plăși sau table, la care părțile laterale, triunghiulare, sunt înfundate cu bârne sau scânduri verticale. Acest tip simplu de acoperiș, știut din vechime, este și astăzi construit la locuințele temporare, anexele gospodărești și stânele din zona Neamț. De obicei, căpriorii cad pe capetele grinzilor care, depășind planul longitudinal al pereților, alcătuiesc streașină care-i protejează. La acoperișul în două ape, apărarea pereților transversali s-a făcut prin alungirea cosoroabelor lungi și realizarea unor streșini laterale, ale căror dimensiuni s-au mărit treptat, încât pot adăposti un șopron, o cămară sau o bucătărie de vară.
Schimbarea esențială a structurii acoperișului în două ape de la grajd s-a produs din necesitatea măririi spațiului podului, pentru depozitarea fânului. Soluția găsită de meșterii din zonele intracarpatice românești constă în supraînălțarea acoperișului pe pari sau pe pereții din lemn, ridicați pe cosoroabele exterioare. Prin aceasta, întreaga construcție a căpătat o nouă înfățișare, deoarece corpul propriu-zis al clădirii este dominat de un acoperiș supradimensionat, creându-se astfel un nou tip – grajdul cu sân –, mai corespunzător nevoilor practice și cu remarcabile rezultate morfologice și artistice.
În ceea ce privește construirea pereților fânăriei, am întâlnit în Neamț numeroase forme: de la cei scunzi, improvizați din câteva bârne sau leațuri, dispuse orizontal, ori în cruciș, printre care se vede interiorul podului, la pereții înalți, înfundați cu scânduri, până la fațada frumos înflorată de astăzi, realizată în tehnica traforării.
Căpriorii care compun acoperișul în patru ape, general răspândit la locuințele permanente moldovenești, sunt în număr mult mai mare, cu dimensiuni și dispuneri diferite. Prin micșorarea coamei acoperișului se trece de la forma prismatică, specifică construcțiilor anexe din zona Neamț, la cea aproape piramidală a caselor foarte vechi, în scopul asigurării scurgerii rapide a apei, stabilității mai mari și înfățișării mai armonioase.
Casele mici din trecut aveau căpriorela foarte simplă: trei perechi de căpriori, legați la partea superioară pe coama scurtă, cu partea de jos crestată în formă de călcâie, pentru a intra în cuiburile din cosoroabe, cu fixare în cuie de lemn. La colțuri se puneau patru căpriori lungi, care formau sapele acoperișului; doi căpriori uneau capetele corzii cu ale coamei, legându-se totodată cu capetele perechii exterioare de căpriori, unde se așezau boldurile. Montarea boldurilor, încununând ridicarea casei, era însoțită de un străvechi ritual de bucurie și cinstire, păstrat și în zilele noastre: la fiecare bold se pune câte un brăduț, simbol al perenității, sau crengi de răchită, exprimând înrădăcinarea familiei, și un ștergar cu câțiva bani, legat la gâtul unui urcior cu vin, drept mulțumire meșterului care a reușit să sfârșească clădirea casei.
La locuințele cu un număr mare de încăperi, capriorela este mai complexă. Se pun mai multe perechi de căpriori, în funcție de lungimea cosoroabelor și a coamei, la aceeași distanță ca și grinzile transversale, cu care se unesc. Sapele sunt întărite cu căpriori auxiliari, iar în interiorul podului consolidarea se face cu ajutorilor popilor verticali și al scaunelor, folosite îndeosebi la casele noi, care au părăsit planul tradițional al dreptunghiului, încadrându-se mai mult în forma pătratului.
După fixarea căpriorilor, se bate, deasupra, o rețea de leațuri, care formează suportul învelitorii, numită taban. Astfel, structura scheletului acoperișului a fost mereu îmbunătățită, evoluând de la simplu la complex, printr-o continuă perfecționare a tehnicilor de construcție, în condițiile folosirii aceluiași material – lemnul.
Acoperișurile construcțiilor tradiționale din zona Neamț erau învelite cu torăște, strujeni, paie, stuf, dar mai ales cu draniță, creând aspecte diferite și interesante. Cu torăște erau acoperite colibele, corlele, gropile de cartofi, gardurile din nuiele etc. După așezarea stratului de fân rău se puneau câteva crengi pentru fixare. Strujenii s-au folosit mai puțin, fiind utilizați în special la învelirea acoperișurilor de la acareturile mici: șoproane, pătule, cotețe.
În arhitectura populară din zona Neamț, răspândirea cea mai mare au avut-o învelitorile din draniță, din cauza abundenței lemnului, pe baza căruia s-a dezvoltat drănițitul în multe sate.
Forma, dimensiunile și modul de fixare a draniței poartă amprenta epocii ridicării clădirii. La Brânzăria lui David Creangă din Pipirig – una dintre cele mai vechi forme de arhitectură populară din zona Neamț – se disting și astăzi trăsăturile draniței de altădată.
Dranița mare s-a folosit până la sfârșitul secolului al XIX-lea, din cauza ușurinței producerii ei și a fixării unui număr mai mic de bucăți, cu ajutorul cuielor din lemn de tisă, care se lucrau cu multă greutate și migală. Micșorarea continuă a dimensiunilor draniței a fost facilitată de creșterea posibilităților de procurare a cuielor din fier cu floare mare, lucrate la început de fierarii satelor și mai târziu cumpărate din comerț.
Prin măiestria crestării capetelor și geometria așezării draniței, acoperișurile au căpătat reale valențe estetice, cu atât mai mult cu cât acoperind toate construcțiile dintr-o gospodărie, se crea o unitate caracteristică și plăcută.
Uniformitatea învelișului din draniță a fost întreruptă doar de amplasarea, la mijlocul tablei din față, a orificiului de evacuare a fumului, numit bagea sau bagică și apărat de un mic acoperiș rotunjit, specific caselor mici, bătrânești.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zina Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
