Pastila de cultură

CRONICA DE CARTE – Pedagogia lecturii (9)

De ce să citim

În România, E.M. Cioran (Emil Mihai / Emil-Michel Cioran, n. 8 aprilie 1911, Rășinari – m. 20 iunie 1995, Paris) este o personalitate de care a auzit multă lume, în general, mai ales după ce TVR a difuzat interviul pe care i l-a luat G. Liiceanu la Paris, în perioada imediat post-decembristă (1994). Însă mai puțină lume a avut curiozitatea să-i și citească scrierile, tipărite în seria de autor lansată de Ed. Humanitas (în ediții succesive), mulțumindu-se cu informațiile și comentariile din media. În sfârșit, un număr și mai mic de „împătimiți de Cioran“ continuă să-i urmărească aparițiile în librării și astăzi. Aceștia din urmă aparțin, probabil, grupului de intelectuali care, înainte de 1990, făceau eforturi riscante să obțină (contra cost) copii xeroxate ale cărților publicate de Cioran în România, în perioada interbelică, și apoi în Franța (cărți interzise de regimul comunist). Fenomenul nu e particular, prin el trecând o serie destul de mare de autori. Îmi aduc aminte că, prin anii 1980, o anchetă întreprinsă de revista Lire printre studenții francezi îl situa pe Cioran în Top-10 al celor mai influenți autori. În schimb, acum câțiva ani, un sondaj asemănător nu-l mai cuprindea pe Cioran… Explicațiile sunt multiple (scăderea interesului pentru „umanioare“, asaltul subculturii, mutațiile intervenite în „gustul“ publicului cititor ș.a.), aici diverși comentatori adăugând și „umbra“ din biografia cioraniană, referitoare la simpatia pe termen scurt a tânărului nostru scriitor pentru regimul politic de extremă dreaptă din România interbelică.

Totuși, chiar în aceste condiții, Cioran rămâne o marcă de prestigiu pentru marile edituri, cum sunt Gallimard (în Franța) și Humanitas (în România). Așa că, pentru „împătimiții de Cioran“, pomeniți mai sus, semnalez apariția recentă a unui nou titlu: Carnetul unui afurisit (Ed. Humanitas, București, 2021; 233 pag.; stabilirea textului, prefață, note și variante de Constantin Zaharia). Cu precizarea că, deși această carte e considerată ultima operă cioraniană scrisă în limba română (în intervalul 1941-1945), ea a apărut mai întâi în limba franceză sub titlul Fenêtre sur le Rien (Fereastră spre Nimic, Ed. Gallimard, Paris, 2019; col. Arcades; 252 pag.; traducere din română de Nicolas Cavaillès).

Ce să citim

După ce a publicat în România cinci cărți (Pe culmile disperării, 1934; Cartea amăgirilor, 1936; Schimbarea la față a României, 1936; Lacrimi și sfinți, 1937; Amurgul gîndurilor, 1940) și după experimentul politic dezamăgitor alături de legionari, Cioran a plecat în Franța. Mihail Sebastian l-a întâlnit întâlnit în momentul cu pricina: „Joi, 2 ianuarie / 1941 / Îl întâlnesc azi-dimineață pe Cioran pe stradă. E radios. – M-au numit. A fost trimis atașat cultural la Paris. – Înțelegi – zice –, dacă nu mă numeau, dacă rămâneam pe loc, trebuia să mă duc la concentrare. Primisem ordinul de concentrare chiar azi. Dar nu m-aș fi prezentat cu nici un preț. Dar așa, totul s-a rezolvat. Înțelegi? Sigur că înțeleg, dragă Cioran. Nu vreau să fiu rău cu el. (…) E un caz interesant. E chiar mai mult decât un caz: e un om interesant, remarcabil de inteligent, fără prejudecăți și cu o dublă doză de cinism și lașitate, amuzant reunite…“ (cf. M. Sebastian, Jurnal 1935-1944, Ed. Humanitas, 1996). Din păcate, lucrurile nu au început așa cum și-ar fi dorit el, în Franța. A intrat într-o perioadă (1941-1945) dertantă și confuză. Chestiunea identității culturale era presantă și, până să se decidă definitiv pentru limba franceză, a continuat să scrie în română. De atunci datează și manuscrisul Carnetului unui afurisit.

Vasta culegere de fragmente care compun cartea debutează astfel: „Prostul își bizuie existența numai pe este. El n-a descoperit posibilul, fereastră spre Nimic…“. Putem lua această aserțiune ca pe o „ipoteză de lucru“, din care decurge unitatea de viziune ulterioară („cioraniană“). Din primele pagini, apare o temă: femeia, dragostea și sexualitatea – termeni mai rari în scrisul lui Cioran – care surprinde cu atât mai mult cu cât e susținută de o mărturisire excepțională: „N-am iubit cu dor stăruitor și darnic decât neantul și femeile“. Mai departe putem citi pasaje despre singurătate, boală, insomnie, muzică, timp, poezie, tristețe. Fiecare fragment se închide în sine, e cumva „rotund“ și, totodată, observăm o preocupare crescândă pentru exprimarea „frumoasă“, pentru stil. Apar puține figuri / referințe culturale, reale sau nu, dar ele desenează un univers contrastant și puternic: Niobe și Hecuba, Adam și Eva, Bach (pentru Cioran, singura ființă care face credibilă existența sufletului), Beethoven, Don Quijote, Ruysbroeck, Mozart, Ahile, Iuda, Chopin, plus romanticii englezi. Pe scurt, aveam de a face cu rătăcirea metafizică a unui suflet bântuit de goliciune, însă vizitată de ispite uimitoare care doresc să-l readucă din neant în existență. Iar în această călătorie solitară și amară, autorul e însoțit de figura Diavolului, invocată adesea; și când ea lipsește, reproșul e îndreptat direct spre Dumnezeu: „Doamne! Nu mi-ai dăruit nimic. Nici măcar eu nu-s al meu. Timpul e neînțeles ca zâmbetul unui orb și îl petrec psalmodiind păreri fără fir care nu privesc pe nimeni. Să fie totul, în frunte cu Tine, smintită scorneală a prăvălirii minții? A tale lucruri, când mai presus, când mai prejos de-a mele năzuințe, să le ating cumva nu pot, și între spaimă și-ntre nesimțire mă învârtesc neștiutor și-afurisit…“. Aici e momentul să spun că titlul ediției românești (Carnetul unui afurisit) – pentru că manuscrisul original nu are titlu – a fost stabilit de îngrijitor, Constantin Zaharia, în conformitate cu „spiritul“ textului cioranian, care invocă damnarea de câte ori are prilejul: „Orice făptură tânjește în setea de a-și plânge propria ei stare. Blestemele pământului hrănesc imaginația noastră în căutare de lacrimi. Într-un spațiu refractar plânsului m-aș stinge de regret. De aceea, am îndrăgit afurisenia și cu ea orice soartă…“.

Mai trebuie precizat că sursa acestui volum este celebra „Bibliotecă literară Jacques Doucet“ (BLJD) din Paris, dedicată patrimoniului literar francez. Ea conține mai mult de 140.000 de manuscrise (în o sută de colecții de autori, din perioada simbolistă până azi), 50.000 de cărți tipărite, 800 de reviste literare, peste o mie de legături de artă, la care se adaugă aproape 7.000 de opere de artă, picturi, desene, sculpturi și mobilier. Este una dintre cele mai bogate colecții din lume în ceea ce privește arhivele literare, destinată cercetării de nivel academic. „Fondul Cioran“ de la BLJD a fost constituit prin donația doamnei Simone Boué, partenera de viață a scriitorului, la decesul acestuia, și a devenit accesibil la dispariția donatoarei (1997).

Cum să citim

Așadar, având în vedere aspectul de fragmentarium profund subiectiv al majorității cărților pe care le-a produs, se pune întrebarea: ce a fost Cioran, un moralist, un autor de aforisme, un eseist, un filosof sau – pur și simplu – un scriitor? Francezii îl cataloghează mai degrabă ca scriitor (unul din cei mai mari stiliști ai limbii franceze), în timp ce românii înclină să-l perceapă ca filosof. Opțiunea depinde de tradiția și formatul cultural al fiecărei țări. Pe cont propriu, îl putem citi în funcție de dispoziția pe care o avem: ca pe un înțelept cinic (dacă suntem supărați pe lume), sau ca pe un condeier fermecător (dacă suntem relaxați și sensibili la respirația paradoxului cu irizări poetice).

Emil Cioran

Autor articol: Emil NICOLAE