Pastila de cultură

CRONICA DE FILM – „Holy Father“: tatăl de care avem nevoie

Andrei Dăscălescu, cineast originar din Piatra-Neamț (unde a organizat o vreme festivalul „Filmul de Piatra“), și-a lansat anul trecut al treilea lungmetraj documentar. Filmul, intitulat „Holy Father“, a fost selecționat și premiat la festivaluri internaționale importante (Sarajevo, Black Nights Tallinn, Astra Film Festival Sibiu, Trieste, Zagreb Dox, GoEast Wiesbaden, Make Dox Skopje), iar acum poate fi vizionat pe platforma HBO GO.

 „Holy Father“ își propune să răspundă la o întrebare stringentă pentru autor, totodată erou-narator al filmului: „Cum te pregătești să fii un tată bun dacă ai crescut fără unul?“. Prima secvență aduce incidentul declanșator al acțiunii: Paula, iubita lui Andrei, îl anunță că este gravidă. Viitorul tată consideră că o reîntâlnire și o râvnită reconciliere cu propriul tată (care și-a părăsit familia când fiul și fiica sa erau copii) îl vor ajuta să-și asume eficient noul rol. Așadar, cineastul pleacă la Muntele Athos, unde părintele său este călugăr. Prima vizită se soldează cu un dureros eșec: tatăl respinge intransigent toate tentativele de comunicare și împăcare ale fiului. Andrei revine la Paula, la rudele lor – dintre care unele primesc cu bucurie autentică vestea sosirii iminente a urmașului (cum sunt Constantin și Elena, bunicii cineastului și protagoniștii primului său documentar), altele puțin diferit – și la Piatra-Neamț (orașul în care cei doi părinți în perspectivă s-au cunoscut, în sala „Cinema Mon Amour“, unde în 2021 realizatorii aveau să participe la o proiecție specială cu „Holy Father“). Aceste momente pot fi doar calmul ce anunță furtuna, căci regizorul pornește într-o nouă vizită la Athos…

Dăscălescu ne oferă unul dintre acele documentare creative care nu își judecă personajele unidimensionale, impunându-le și spectatorilor unica poziție acceptabilă (deși ar fi fost ușor: ce poate fi mai blamabil decât un cap de familie care-și abandonează soția și copiii încă mici?), ci se străduiesc să înțeleagă aceste personaje, prezentând publicului o imagine complexă, nuanțată, stimulantă chiar și când nu toate întrebările capătă răspuns. Perspectiva este evident subiectivă, aparținându-i autorului, iar demersul acestuia este deopotrivă artistic și curativ: atât cineastul, cât și eroul purtând același nume își doresc un happy-end dătător de speranță pentru acel „va urma“ ce nu apare – deocamdată – pe ecran. Abordând curajos probleme general-umane precum nevoia de validare (și oare cine sunt primii care ne pot acorda această validare, dacă nu cei cărora le datorăm existența?) sau teama de ratare (ca părinte, ca partener etc.), „Holy Father“ este un film care îndeamnă la reflecție.

Autor articol: Mihai Fulger