Acum 30 de ani, Clint Eastwood era președintele juriului din care făceau parte Catherine Deneuve și Nanni Moretti. Filmul pleca răsplătit cu un Palme d Or și cu definiția de primul american postmodern. În competiție a fost și „O vară de neuitat”, a lui Lucian Pintilie, producător Marin Karmitz, care, aflat de curând la București, la UNATC, invitat de Cristian Mungiu, sugera că o asemenea peliculă, cu multă violență, nu trebuie să ruleze fără niște explicații înainte. L-am ascultat și la Clasyy Film Festival, organizat de Happy Cinema, dar și pentru voi cititorii cinefili, mai cu seamă că poate fi văzut pe Netflix.
Dar să începem cu începutul, cu Festivalul de la Stockholm, din 1992, unde am fost chiar la prima ediție, de la care Quentin, pe atunci un ilustru necunoscut, pleca cu un Căluț de lemn, trofeul suedez, pentru un titlu bizar: „Reservoir Dogs”, care nu știam ce înseamnă, pentru că în dicționarul pe care mi-l luasem în călătorie argoul informatorilor poliției nu exista. Și nici net n-aveam.
Apoi am aflat cum Tarantino închiria casete și avea un Club video (și-a deschis și un cinema, între timp, la L.A.) și e clar că a fost influențat de tot ceea ce vedeam și noi, ilegal, mai cu seamă cele cu cafteli. Coincidență dincolo de Ocean.
L-a luat pe Travolta (ideal inclusiv pentru scena concursului de twist, deși are o tunsoare tare stranie și unsuroasă), iar co-producătorul Harvey Weinstein (știți, #MeToo cu mult înainte și care acum zace prin pușcării) îl voia pe Daniel-Day Lewis, iar regizorul l-ar fi luat pe Johnny Depp în loc de Tim Roth (Eliade din „Tinerețe fără tinerețe” – e limpede că Francis Ford Coppola nu și-a dat seama că e departe de a putea întruchipa un fin intelectual), sau pe Madsen, care l-a trădat cu Kevin Costner.
Și în loc de Samuel L. Jackson îl vizase pe Laurence Fishburne. Doar Uma Thurman (Mia) a fost un must preluată și în „Kill Bill”!
Bancurile sunt subtile și cu ironii franțuzești, precum „Garcon”, care înseamnă „Băiete” și deci nu poți striga așa după o chelneriță, și Big Mac, la Paris este „Le Big Mac”, plus nostalgia Amsterdamului și a Europei, unde trebuie să fii atent la detalii! Apoi barul în care poți sta într-o mașină decapotabilă, la masă, să comanzi un Milk Shake de 5 dolari și să te și droghezi, dar cu consecințe năucitoare. Și prin local mai multe Marilyn, dar și o Jane Mansfield ori un Elvis. Același Harvey a vrut să creeze o rețea gen Hard Rock Cafe, că avea mult spirit întreprinzător, dar nu i-a mers.
Realizatorul a vrut nuanțe tari pe marele ecran, ca pe vremea apariției Tehnicolorului, și mai ales mult roșu! Dar și albastru și negru.
Keitel e Domnul Wolf și apare și însuși Tarantino, pe post de Jimmy, un soț timorat, clar sub papucul nevestei.
Și ineditul Bruce Willis, cu povestea ceasului de buzunar, din aur, și un talisman, care străbate generații, și are o iubită, cam agasantă, care e portugheza Maria De Medeiros, din extraordinarul „Henry si June”.
Scenariul a înhățat un Oscar și per total a rămas o operă cult, de neratat.
Autor articol: Irina-Margareta NISTOR
