„Folie à deux” sau „Delir în doi” merită mai multă atenție decât ar fi tentat un spectator grăbit. Întâi de toate nu e doar un muzical, ci și un film de groază, profund psihologic, care îi stârnește nostalgii cinematografice pasionatului de a 7-a Artă.
Regizorul Todd Phillips pare la rândul lui ușor bipolar, când știi că a făcut, cândva, o comedie complet nebună, precum „ Marea mahmureală”, iar acum a decis, împreună cu Joaquin Phoenix, să ne uimească neapărat cu stepul lui impecabil (cât să uităm de dezastruosul „Napoleon”). În rest, deși adesea pare că-și pierde echilibrul precar oricum, și la propriu și la figurat, cu vocea perfectă pentru personaj, cu dansul adesea perfect în cuplu cu Lady Gaga (la fel de ahtiată după acest rol ca Madonna de „Evita”) și uneori complet ieșit… de pe șină, cu râsul care dă fiori și cu o rezolvare de final greu de anticipat, în plină modă de: „ Hai să mai facem o urmare”, cineastul o taie scurt!
Are însă grijă să-i facă deseori cu ochiul, fie lui Milos Forman și al său „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, și implicit lui Jack Nicholson, de acum 50 de ani, care a întruchipat și el un Joker în Batman-ul lui Tim Burton, din 1989, și ne-a îngrozit în „The Shining”al lui Stanley Kubrick, sau chiar și neîntrecutului Alfred Hitchcock și al său „Psycho”/ „Psihoză”, cu Anthony Perkins, care se dedubla în mama care îl terorizase, lucru pentru care plătise scump, și al cărei glas i-l imita, cu o doză de ironie malefică.
Și apoi trecem la melodii: Fred Astaire, o vedetă care a rămas aproape străină tinerelor generații, deși până și Federico Fellini i-a dedicat o peliculă cu Marcello Mastroianni, și se auzise un zvon, de acum trei ani, că va apărea un biografic, cu Tom Holland.
Și ar mai fi încă ceva, tot în franceză la bază: „Ne me quitte pas”/ „Nu mă părăsi”, al lui Jacques Brel.
Joaquin Phoenix și-a dorit enorm această continuare, poate și ca o nostalgie pentru povestea lui Johnny Cash: „Walk the line”al lui James Mangold, din 2005, pentru care învățase să cânte la chitară pentru a fi un muzician care ridica moralul deținuților din închisori. Aici povestea este un cocteil din cele două ipostaze, cu iubire și foarte mult machiaj, care ar merita măcar o nominalizare la Oscar. Ideea inițială a venit de la măscăriciul de la Curțile Regale, trecând pe la cărțile de joc, unde era de bun augur să-ți pice ciudatul, care era mai de preț decât orice. A apărut prin benzile desenate cu super și anti-eroi din 1940, o perioadă la fel de tulbure precum cea din zilele noastre.
Și nu pot să nu amintesc de irlandezul Brendan Gleeson, celebrul din „In Bruges”, care aici e un gardian înspăimântător, ce amintește de torționarii din pușcăriile comuniste.
Prin urmare, Joker 2 poate fi interpretat și mai puțin superficial!
Autor articol: Irina-Margareta NISTOR
