Conform informaţiilor cuprinse în publicaţiile pietrene „Propăşirea“ şi „Apostolul“, George Coşbuc a fost, la începutul veacului XX, oaspetele meleagurilor de la poalele Ceahlăului. Informaţiile amintite ne dau imaginea unor stări de lucruri existente în acea vreme în unele sate şi şcoli din acest colţ de ţară. Astfel, într-un raport din luna noiembrie a anului 1902, adresat lui Spiru Haret, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, poetul arată că prima inspecţie o face la şcoala din Rediu, unde pune și bazele unei bănci populare, numită „Tovărăşia”.
În cuvântul către săteni, îi îndeamnă pe aceştia să-şi construiască un local nou pentru şcoală, poetul fiind la rându-i asigurat că se va da ajutor „cu braţele, cu carele, cu ce vor putea“ (e vorba de săteni – n.n.). Şcoala din Rediu era „o casă mică, joasă şi cu un aspect sărăcăcios“. Nici că se putea altfel, deoarece satul avea „case mici fără garduri împrejur şi aşezate fără nici o ordine; sărăcia îşi făcuse şi aici unul din numeroasele sale cuiburi“„.
Nici înfăţişarea ţăranilor nu era mai fericită. Toţi aveau „acelaşi aspect trist pe care-l prezenta majoritatea ţăranilor noştri, cu părul lor lung şi faţa pârlită de asprimea vremii şi adânc brăzdată de multele nevoi şi suferinţe“.
La Mastacăn, în inspecţia făcută la ore, notează că elevii „citesc frumos, cu întonare adevărată“. Poetul ţărănimii este impresionat şi de satul Săvineşti, spunând că este „un sat mare şi românesc curat“. În raportul său se mai fac şi unele referiri la drumul spre Borleşti, Ruseni, Roznov. Şcoala din Zăneşti va fi ultima inspectată.
Iată, aşadar, câteva impresii deosebit de importante ale poetului transilvănean în noiembrie 1902, şef în această perioadă al biroului administrativ şi de corespondenţă al „Casei şcoalelor“ de pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice, impresii care arată nivelul învăţământului primar şi al vieţii culturale săteşti în unele localităţi aflate de-a lungul Văii Bistriţei.
Nu putem încheia fără a spune că, „poet obiectiv“, Coşbuc se referă numai prin excepţie la propriu-i eu. Cea mai reuşită auto definiţie şi-a dat-o în „Povestea cântării“ din „Ziarul unui pierde-vară“: „Ascult cum îşi cheamă cântul / Pădurea, pârâul şi vântul, / E cerul al meu şi pământul, / Şi cânt ca şi ele, şi eu. / În urmă-mi popoarele cântă / Cântări de la mine-nvăţate; / Şi tot ce e-n sufletul meu / E-n sufletul lumii mirate“. (Poezia lui George Coşbuc, în „Viaţa românească“, XIX, nr 9, septembrie 1966).
Autor articol: Prof. Gheorghe RADU
