În Munții Bistriței, între vechile ținuturi ale Neamțului și Sucevei, hălăduia vestitul haiduc Vasile, zis cel Mare, căci era o cruce de voinic în stare să salte de jos o ditamai piatra de moară. Se ținea la trecătorile din munți, fugind deseori de potere în Țara Ardealului, pe cărări de puțini știute. Ieșea din când în când și la drumul Fălticenilor și-i „vămuia” pe cei ce se îndreptau spre târguri, pe boieri, pe negustori, pe arendași. Era mare vameș Vasile cel Mare… N-a iertat nici pe marele vornic Radu, din neamul Roseteștilor, căruia i-a luat un sipet plin de aur și de bijuterii.
– Apăi, Vasile, tu nu ai să mori de moarte bună, creștinească!, i-a zis boierul.
– Cocoane, eu știu că am să mor ca un voinic: de sabie, de glonț sau de ștreang…
Vornicul nu a uitat rușinea, căci s-a aflat repede în țară ce pățise și a tocmit potere, cu voia lui Vodă, potere mari de arnăuți și de alți lefegii străini și chiar români, căci nici românul nu se da înapoi de la a face moarte de om pentru un preț bun. Și vornicul anunțase multe pungi de galbeni pentru capul haiducului.
Poterile umblau în gol, căci sătenii îl ocroteau, iar codrii de pe hotarul Moldovei erau mari și nesfârșiți. Dar l-au prins pe Ghiță, zis Poleacul, tovarășul său, și l-au pus în fiare la Iași împreună cu ai săi: femeie, copii, mama bătrână și zăcândă. I-au promis slobozenie pentru el și familia sa dacă dezvăluie cărările și sălașele haiducului.
Ghiță nu a mai putut răbda chinul familiei sale și a arătat poterei unde este adăpostul lui Vasile: în Muntele Grințieșului, într-un beci mare, ce fusese al ciobanilor țuțuieni. Câinii i-au dat de știre haiducului și a părăsit în grabă beciul în care putea fi prins ca un șobolan.
A urcat spre vârful muntelui, cu gând să scape dincolo de cumpănă și să scoboare în Valea Dreptului. Dar poterele urcaseră și pe Valea pârâului Grințieșu-Mare și pe pârâul Dreptului și prin fundul Borcii.
L-au împușcat aproape de vârful Grințieșului, pe o pajiște cu iarbă înaltă și cu jnepeni. Arnăuții i-au tăiat capul și l-au pus într-un sac de cânepă și au plecat cu el la Iași, să-și capete prețul. Leșul l-au lepădat acolo, nu l-au acoperit nici măcar cu niște pietre, cu gând c-o să-l despoaie corbii. Dar Ghiță n-a putut răbda asta și s-a întors cu un popă să-l îngroape creștinește. I-au pus pe mormânt o cruce roșietică de cireș. Oamenii din sat au coborât apoi oasele voinicului în dosul bisericuței din satul Grințieșu Mare, căci se zice că haiducul sprijinise cu bani luați de la ciocoi ridicarea sfântului lăcaș. Bătrânii mai știau lespedea de mormânt, dar astăzi nu am mai aflat pe nimeni care s-o știe, acoperită poate de alte morminte sau buruieni. Crucea de pe munte s-a risipit de vremuri, dar în locul acela au apărut niște flori mici și albastre, pe care ciobanii grințieșeni le-au numit Crucea voinicului.
În acel loc s-a ridicat acu’ vreo câțiva ani o cruce mare, tot de cireș, pentru sufletul zbuciumat al haiducului Vasile cel Mare…
Autor articol: Prof. Daniel DIEACONU
(din cartea „Legende și povești istorice din Ținutul Neamțului”, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2025)
