Paginile dedicate interviului Implicare socială îl prezintă, în luna ianuarie, pe Marius Mihai Coșerariu. După o carieră de 28 de ani în cadrul I.P.J. Neamț, a decis să își dedice energia și resursele pentru dezvoltarea culturală a regiunii, fondând Asociația Culturală „Eu Cred”, la Tașca. Pe lângă activitățile sale din domeniul siguranței publice, Marius este un pasionat al muzicii folk și culturii, fiind membru al Societății Scriitorilor din județul Neamț. Interviul dezvăluie un om implicat, deschis și activ în activități dedicate comunității.
Cine este Marius Coșerariu?
Marius Coșerariu este, de fapt, Mihai Coșerariu în acte, însă, de mic copil, părinții, din motive de ei știute, mi-au spus Marius. Și pentru a nu se crea confuzii, pentru public am hotărât să mă semnez Marius Mihai Coșerariu.
În rest, sunt un polițist trecut în rezervă prin pensionare, după o carieră profesională de 28 de ani, activând în cadrul I.P.J. Neamț. Sunt absolvent al Colegiului Tehnic Forestier Piatra-Neamț, al Școlii Populare de Arte Piatra-Neamț – secția vioară, al Școlii de Subofițeri de Poliție „Nicolae Golescu” Slatina, membru al Societății Scriitorilor din județul Neamț, fondator al Asociației Culturale „Eu Cred” Tașca, din 2014.
De la cine ați moștenit talentul și dragostea pentru muzică?
Dragostea pentru muzică mi-a fost insuflată de părinții mei (tatăl, care a fost tot polițist, și mama, care a decedat prematur la numai 42 de ani), ambii având voci foarte frumoase. Amândoi erau îndrăgostiți de muzică, în mod deosebit de romanțe. Copil fiind, îi auzeam pe cântând, ținând în casă adevărate recitaluri. Dragostea pentru muzică și poezie a venit la pachet și în ciuda carierei mele cazone, militare, în timpul liber am cântat și am compus poezii. Prin anii 2013-2014, am trecut printr-o problemă de sănătate gravă, moment în care am hotărât să public primele poezii pe care, de altfel, le-am scris pe un pat de spital, în București, și le-am cuprins în primul volum intitulat „Să gonești fiara din suflet!”, Editura „Crigarux”, 2014, lector și îndrumător fiind regretatul critic literar, publicist, scriitor dr. Cristian Livescu.
Țin minte că, aflându-mă în suferință pe acel pat de spital din București, eram conștient de gravitatea problemelor mele de sănătate și-mi spuneam că, dacă mor, e bine să las în urmă o carte cu poezii pe care copiii mei să o aibă ca amintire.
Cum a intrat chitara în viața dumneavoastră?
Până în clasa a VI-a am învățat la Roznov, unde am avut privilegiul de a avea doi mentori adevărați, respectiv prof. Mihai Blaga – care înființase un grup mare de copii care cântau la mandolină (printre care mă aflam și eu) și înv. Sârbu – care cânta la vioară. De la amândoi am învățat primele noțiuni despre muzică, noțiuni care mi-au fost foarte utile ulterior. În perioada anilor de liceu – 1988-1992, am urmat cursurile Școlii Populare de Arte din Piatra-Neamț, având ca profesor o doamnă minunată, de care o să-mi amintesc cu drag toată viața: doamna Denisa Smeu. Domnia sa m-a învățat să fiu artist pe scenă și îmi amintesc cu nostalgie de serbările care se desfășurau la Școala Populară de Arte (unde actualmente se află un corp al Liceului „Victor Brauner”, pe str. Peneș Curcanul). Fiind familiarizat cu instrumentele muzicale – mandolină, vioară, mi-a fost foarte ușor să învăț chitara. Astfel, încă din acea perioadă, am început să mă joc cu chitara, încercând în primă fază să cânt o celebră romanță pe care am învățat-o de la tatăl meu și pe care și după ani și ani o cânt cu drag: „Să-mi dai scrisorile înapoi!”.
După terminarea liceului, am plecat în armată, iar după liberare, am hotărât să îmbrățișez o carieră didactică. Astfel am ocupat prin concurs un post de profesor-suplinitor de muzică la Școala din satul Luminiș, comuna Piatra-Șoimului, în completarea catedrei având ore de desen. Am lucrat la această școală pe parcursul unui an școlar, timp în care, la insistențele tatălui meu, m-am pregătit pentru admitere la școala de poliție, urmărind cumva să nu-l dezamăgesc, în ciuda faptului că eu nu prea îmi doream acest lucru. În anul 1995 am dat admiterea la poliție și în scurt timp am devenit polițist. Trebuie să recunosc faptul că aveam unele regrete ca urmare a faptului că m-am făcut polițist, mai ales pentru că o bună perioadă am rupt legătura cu muzica, fiind aplecat asupra locului de muncă. Râdeam de multe ori de mine și spuneam că din marea pasiune pentru muzică, am ajuns să cânt pe furiș sau doar sub duș… Și totuși, în anul 2016, după demilitarizarea poliției, când lucrurile s-au mai dezghețat, am ajuns la Postul de Poliție Dămuc, iar la scurt timp domnul Anton Covasan a devenit primarul localității. La un moment dat, văzându-l ca pe un om deschis către activitățile culturale, sportive, spirituale, mi-am propus să las și eu o urmă pe pământ. Astfel, mi-am amintit de chitară și într-un timp relativ scurt, având susținerea domnului Anton Covasan, am format primul grup de copii pe care l-am intitulat „Floare de Colț”. Practic, i-am învățat pe cei aproximativ 25 de copii că cânte la chitară și am început să-i angrenez în evenimente locale. La scurt timp a urmat și constituirea unui grup la Tașca, apoi la Bicazu Ardelean și tot așa…
Cum a intrat chitara în viața dumneavoastră?
Chiar dacă în Școala Populară de Arte am studiat vioara, mereu am considerat chitara mai presus de orice, având în vedere satisfacțiile pe care le-am avut, atât în plan personal, cât, mai ales, cu grupurile de copii de care eram și sunt în continuare tare mândru. Cu chitara în brațe am început să compun primele cântece pe versuri proprii și, ușor-ușor, chitara a rămas o mare dragoste de care nu m-aș putea despărți.
Polițist și artist. Cum s-au împăcat cele două activități de-a lungul timpului?
La prima vedere, unii ar putea spune că cele două activități, aflate la poluri total opuse, nu prea s-ar potrivi. Totuși, la mine a fost altfel. Practic, faptul că am urmat o carieră în poliție a fost doar pentru că am ales siguranța și stabilitatea locului de muncă și pentru că nu am vrut să-l dezamăgesc pe tatăl meu. Totuși, cu sufletul, am rămas la muzică și poezie, care, permanent erau în mintea mea și care, orice aș fi făcut, nu puteau să dispară. În perioada anilor 1995-2014, când polițiștii erau militari, nu am avut posibilitatea de a-mi dezvolta marile mele pasiuni din cauza rigidității sistemului, poliția fiind considerată o forță de represiune. Majoritatea șefilor erau ancorați încă, în timp, în „epoca de aur” și nu acceptau, sub nicio formă, ca polițistul să aibă libertatea de a se exprima artistic. Deși erau mulți polițiști care aveau astfel de pasiuni, la fel ca mine, o făceau pe ascuns, să nu afle nimeni. Țin minte că odată am luat microfonul la o petrecere între colegii polițiști, și ulterior, intrând într-un conflict verbal cu un șef de birou, acesta mi-a reproșat că ar fi bine să las cântatul și să mai dau ceva amenzi. Așa era mentalitatea. Așa erau vremurile. A fost o perioadă destul de urâtă, dar după 2014 lucrurile au început să se „dezghețe”. Din acest motiv, am prins curaj și am început să mă exprim în public și chiar dacă unii îmi mai sugerau să-mi văd de meseria de polițist, marea majoritate a oamenilor mă privea cu simpatie, datorită activităților pe care le desfășuram fără nici o reținere. Sigur, ca polițist, mi-am îndeplinit întotdeauna sarcinile de serviciu, pentru ca nu cumva, cineva să-mi reproșeze că-mi neglijez meseria. Ușor-ușor, poliția a devenit o instituție „cu față umană” și lucrurile au început să intre în normalitate. Astfel, am devenit un colaborator al Centrului Cultural al M.A.I., participând la diferite acțiuni culturale prin țară, devenind chiar un membru marcant al Cenaclului Cultural-Artistic „Nichita Stănescu”, al Centrului Cultural al ministerului. Mai mult decât atât, în anii 2017 și 2018 am reușit, prin argumentele mele, să mut Festivalul Național al Artiștilor Amatori din cadrul M.A.I. de la Târgu-Mureș la Tașca. Am devenit în acest timp membru în juriile festivalurilor organizate de minister. Astfel, pot spune că în ultimii ani, deși ar părea imposibil, am reușit să practic cele două meserii: în timpul serviciului – polițist, în timpul liber – artist.
Care este povestea cu „Eu Cred”?
În anul 2014, aflându-mă în suferință într-un spital din București, am compus o poezie pe care am intitulat-o „Eu Cred”
„Eu cred că încă se mai poate face
Dreptate pentru cei sărmani și goi,
Încă mai cred în om și demnitate,
Cred într-o lume fără de nevoi… ”
Acest poem a fost unul de suflet și, ulterior, a devenit cântec. După ce m-am externat din spital, am luat hotărârea de a intra într-o oarecare legalitate, având în vedere statutul meu de polițist, pentru a nu intra într-o polemică inutilă. Astfel, împreună cu doamnele Cristina Marin, Dorina Mucenicu, Marcel Budacă și Anamaria Luciana Scurtu, am înființat o asociație. Înainte de a urma demersurile necesare, căutam o denumire. Voiam o denumire scurtă, de efect. Astfel, le-am propus asociaților denumirea de „Eu Cred” și toți au fost de acord. De atunci, Asociația Culturală „Eu Cred” are, sper, un rol marcant în viața culturală a zonei Bicaz și chiar a județului Neamț. Consider că demult am depășit și granițele județului, având în vedere multitudinea de activități desfășurate sub egida asociației, prin țară. M-am bucurat tare când un moderator de la un post de radio m-a întrebat: „De unde a plecat fenomenul «Eu cred»”? Această poezie, „Eu Cred”, scrisă în spital în 2014, a devenit chiar imnul asociației noastre și la fiecare manifestare, copiii îl cântă. De altfel, asociația are siglă și imn, pentru a o deosebi, oarecum, de alte ong-uri.
Care sunt principalele obiective ale proiectului „Eu Cred”?
Conform statutului, care este ca și „constituția” asociației noastre, încă de la înființare ne-am propus să contribuim într-un cadru legal la bunăstarea culturală și spirituală a comunităților din care facem parte. Încă de la început ne-am propus ca „resursa umană” să o constituie copiii și tinerii care locuiesc în special în zona rurală, considerată până nu demult ca lipsită de șansă, cărora să le insuflăm dragostea de țară, de limbă, de tricolor. Prin acțiunile organizate de asociația noastră, cred cu tărie că am reușit să scoatem din anonimat zone geografice superbe, cum ar fi: Dămuc, Bicazu-Ardelean, Tașca, Grințieș, Hangu etc. Avem în portofoliul nostru de activități, fără a exagera cu nimic, sute de evenimente la care am participat sau organizate de noi, atât în județul Neamț, cât și în țară. Dintre aceste evenimente, amintesc cu mare bucurie cele două festivaluri naționale: „Copiii-florile inimii”- care are loc anual la 1 Iunie, și „Tabăra și festivalul Național de Creație și Interpretare DĂM FOLK”- un fel de 3 în 1 (tabără – concurs – excursii tematice). Ambele acțiuni, anul acesta, se află la a X-a ediție și reunesc copii și tineri din județul Neamț și din țară, pasionați de muzică de toate genurile și de poezie. Prin cele două mari activități ne-am propus să creăm punți de prietenie între copii și tineri care îmbrățișează aceleași idealuri. Tot în acest timp avem în derulare un fel de proiect pe care l-am intitulat „Punți culturale peste Carpați”, în cadrul căruia ne-am propus să organizăm schimburi culturale dincolo și dincoace de Carpați.
Care sunt proiectele „Eu Cred” de care sunteți cu adevărat mândru?
Sigur, nu pot să nu spun că cele două mari festivaluri sunt, de fapt, „copiii mei” pe care i-am născut și i-am crescut, uneori cu mari eforturi financiare (de multe ori din buzunarul propriu). Astăzi, acești copii („Copiii – florile inimii” și „Dăm Folk”) au crescut mari și adună sub umbrela lor sute de copii și tineri. Îmi doresc mult ca aceste proiecte să împlinească majoratul, după care să fac un pas lateral și să predau ștafeta fiului meu, Ionuț Coșerariu, care îmi calcă apăsat pe urme. De altfel, Ionuț a și preluat un grup („Aripi de folk” Roznov), cântă frumos la chitară, a început să compună și are toate motivele să preia în curând asociația.
Este muzica folk o muzică specială, de suflet?
Din punctul meu de vedere, muzica folk este mai mult decât un gen muzical. Eu cred că este o stare de spirit, este un fel de a vorbi pe limba sufletului și a inimii. Muzica folk este muzica străzii, este strigătul de durere și bucurie al oamenilor liberi, iar mesajul transmis simplu, doar cu o chitară, ajunge direct la sufletul oamenilor. Dacă ne amintim de fenomenul Cenaclului „Flacăra”, poporul român s-a hrănit din marile cântece promovate de Adrian Păunescu, cântece pe care, după atâția ani, folkiștii le cântă și le predau ca pe adevărate lecții de istorie și spiritualitate generațiilor viitoare.
Ce v-ați propus pentru noul an, în ceea ce privește Asociația Culturală „Eu Cred”?
Având libertate de mișcare ca pensionar și o oarecare stabilitate financiară, dar și o echipă de colaboratori extraordinari, în 2025 suntem obligați să continuăm să organizăm activitățile care ne-au consacrat. În acest sens, pe lângă cele două festivaluri, „Copiii-florile inimii” și „Dăm Folk”- aflate la ediția a X-a, ne-am propus un calendar al evenimentelor pe care să ne ghidăm. Astfel, am marcat zilele naționale, zilele de naștere ale marilor personalități ale poporului român, sărbătorile religioase etc. Anul 2025, dacă vom avea liniște și pace, va fi un an bogat în evenimente culturale deosebite. Totuși, o mare dorință pe care o am este aceea de a înregistra un album de cântece folk compuse de copii, atât pe versurile mele, cât și ale altor poeți. Acest album va fi lansat în cadrul unui eveniment special în cadrul Taberei „Dăm Folk”. Deja unii copii au început să compună și în acest fel îi încurajăm să creeze și să-și aducă și ei contribuția la dezvoltarea patrimoniului muzical.
Ce vă umple inima?
Cele 10 volume de poezii pe care le-am publicat în 10 ani, la diferite edituri din județul Neamț și din țară, în care sunt cuprinse aproximativ 1.400 de poeme. Îmi dau o satisfacție care nu poate fi descrisă în cuvinte.
Eu am o inimă mare în care încap toți oamenii, indiferent de religie, naționalitate, culoare a pielii, gen, orientare. Cine a intrat în inima mea, greu va mai ieși. Mi se umple inima când în jurul meu aud copii și oameni cântând, bucurându-se de viață. Această viață, care nu știm cât va fi, în care ne pregătim pentru o alta, împliniți, mântuiți.
„Dacă sufletul vorbește, dacă inima iubește, dacă lacrima zâmbește, dacă ochiul strălucește… Dacă poezia cântă, dacă visele-nfierbântă, dacă cântecul cuvântă, dacă dragostea descântă… Dacă vântul se răstește, dacă marea se răstește, dacă focul viu mocnește, dacă Cerul se sfârșește… Dacă ura e înfrântă c-un pumnal ce-n ea se-mplântă, Dacă pâinea se frământă, Dacă Crucea-i încă sfântă… Dacă apa ne răsfață, Dacă mai avem verdeață, toate astea ne învață, Să iubim această viață”.
Interviu realizat de
Oana-Talida COZMA
