Născut la Săcele de Brașov, Mircea Rusu a avut parte de ursitoare binevoitoare. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în anul 1986, la clasa profesorului universitar Ion Cojar. I-a fost sortită, la început, o carieră artistică ca june prim. Experiența căpătată ulterior pe scenele de la Piatra-Neamț, Arad, Târgoviște și București, sub îndrumarea unor maeștri ai artei regizorale (Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Andrei Șerban, Alexandru Dabija sunt doar câteva exemple), a dus la îmbogățirea și diversificarea gamei rolurilor, pe măsură ce anii au trecut.
La Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț a creat o serie de măști, precum Troilus – „Troilus și Cresida”, de William Shakespeare, regia Ștefan Iordănescu, 1989; Lică în „Omul nu-i suspus mașinii”, de Tudor Popescu, regia Ștefan Iordănescu, 1989; Rudy în „Patima roșie”, de Mihail Sorbul, regia Nicolae Scarlat, 1987; Pepelea și Statu Palmă în „Sânziana și Pepelea”, de Vasile Alecsandri, regia Andrei Mihalache, 1986.
În noiembrie 2025, a revenit în orașul tinereții sale, fiind unul dintre invitații de onoare ai Festivalului de Teatru de la Piatra-Neamț. Alături de colegi de scenă precum Oana Pellea, Maia Morgenstern, Coca Bloos, Ana Ciontea, Ioana Pavelescu și Horațiu Mălăele, în semn de recunoștință pentru activitatea sa artistică, i s-a conferit o Stea pe Aleea artiștilor din fața Teatrului Tineretului.
Copleșit de nostalgia adusă de amintirea celor trei ani și jumătate de carieră la T. T., actorul Mircea Rusu a acceptat cu drag întâlnirea cu publicul nemțean, răspunzând cu amabilitate întrebărilor.
Copilăria și adolescența pregătesc și duc, firesc, către maturizare. Cum a fost la dumneavoastră? Vorbiți-ne, vă rog, despre rădăcini. Cum a intrat teatrul în viața dumneavoastră?
Mircea Rusu: Mă trag dintr-o familie cu tata moț, iar mama – o grecoaica macedoneancă. Tata s-a născut în satul Tibru, din apropiere de Alba Iulia, lângă munții Apuseni. Pe bunicu, care a fost notar în „7 sate”, vechiul nume al localității Săcele, din județul Brașov, l-a chemat Ion Rus. În timpul ocupației maghiare a Ardealului, ungurii i-au tradus numele bunicului din Ion Rus, în Orosz Ianoș, nume pe care el l-a refuzat cu îndârjire. Cum era de loc din satul Tibru, bunicul s-a trezit cu numele de Tibory, Tibory Janoș. Făcuse școala de notari la Budapesta, așa că profesia sa a fost cea de notar, pe care a practicat-o în actualul Săcele. Din 1918, când Ardealul i-a revenit de drept României, bunicul meu a devenit Ioan Rusu-Tibreanu. Așadar, pe linie bărbătească, ne cheamă Rusu-Tibreanu. Și pe mine, și pe fiul meu.
Despre profesie… Când eram copil, m-a fascinat un spectacol care venise la noi, la Brașov. Mama m-a dus la teatru. La sfârșit, mă uitam la mașiniști cum demontau decorul. Și, sub impresia jocului actorilor, am zis: „Mamă, eu ca ăștia vreau să fiu când voi fi mare!”. Ea a zâmbit: „Bine, bine. Învață tu carte și apoi ai să te duci la București și ai să te faci artist. Dar până atunci, hai acasă și pune mâna pe carte!”
Bine, pot spune că nu mi-am propus neapărat să devin actor, dar sunt convins că în viață, am croit deja un drumeag al meu.
Un destin…
Mircea Rusu: … Termenul de destin mă feresc să îl folosesc aici, el e mai universal. Dar, da, „soarta”, care e mai românească, se potrivește mai bine. Prea multe merite nu am în ceea ce am făcut până acum. Mi-am urmat un drum pe care mi l-a luminat Măicuța Precista. Uite, apropos, Piatra e singurul loc din țară în care am găsit un cartier care să îi poarte numele.
Anii studenției? Știu că ați început cu… Politehnica. De unde a venit schimbarea de macaz?
Mircea Rusu: Am făcut un an la Facultatea Construcții Silvice, specializat pe instalații. Evident că ingineria nu era pentru mine. Cum spuneam, iubeam teatrul. Ajunsesem aproape de vârsta de 25 de ani. Mă gândeam să emigrez. Dar înainte de a face pasul, mi-am zis că nu am nimic de pierdut, și, înainte de a pleca din țară, am dat examen la teatru. Eram detașat, fără prea mari emoții. Nu mă gândeam că eu voi fi unul dintre cei doi admiși din lista de 250 de nume, dar s-a și întâmplat. Așa am ajuns să fiu din nou student, la teatru de data aceasta.
Cum au fost anii de la T.T.? E primul teatru în care ați jucat, din câte îmi dau seama.
Mircea Rusu: Pe vremea studenției, am mai evoluat pe scena Teatrului Mic din București. Dar, da, ca actor profesionist, am debutat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț. Așa cum prima iubire nu se uită niciodată, așa și cei trei ani și jumătate petrecuți în acest teatru sunt de neuitat. O părticică bună din sufletul meu se plimbă încă pe străzile acestui oraș. Îmi amintesc că am tot bătut județul, prezentând pe la sălile friguroase ale căminelor culturale – partidul comunist avea grijă să educe masele populare! – spectacolele din stagiunile de atunci. Unul dintre ele era „Deșteapta pământului”, făcut de Edi Covali, după un text al lui Victor Ion Popa.
Am legat prietenii, în anii cât am stat aici, cu Maia Morgenstern și soțul ei, Claudiu Istodor, cu Oana Pellea, cu Simona Măicănescu, cu Coca Bloos. Cu ei legăturile au rămas strânse și după finalizarea stagiaturii de la Piatra-Neamț.
O relație specială, de suflet, am avut-o cu actorul Corneliu-Dan Borcia, un profesionist și un om delicat, fin, rafinat, căruia îi păstrez un respect deosebit.
Pe parte regizorală, îmi amintesc cu drag de Ștefan Iordănescu, cu care am făcut „Omul nu-i supus mașinii” și „Troilus și Cresida”. El mi-a fost coleg încă din anii studenției.
Dintre cei care nu jucau pe scenă, îmi aduc aminte cu mult drag de un om, și el rafinat, care m-a inițiat în lumea romanului sud-american. Este vorba despre unul dintre secretarii literari, Paul Findrihan (celălat secretar literar era Mircea Zaharia, nota reporterului), creierul a ceea ce se întâmpla în acea zonă. Cu el am început să-l citesc pe Ernesto Sabato, de exemplu.
Revin la Piatra, mereu cu mare drag și bucurie, să-mi îmbrățișez bucățelele de suflet care mi-au rămas aici. Merg să mi le-ating pe aici, pe colo. În tinerețe, neavând de făcut altceva decât teatru, m-am plimbat mult pe străzile orașului, gândindu-mă la ce va fi cu viața mea. Acum, când revin și mă plimb pe străzile tinereții, pot să spun că nu mi-e rușine cu ceea ce am făcut.
După T.T., ați dat peste Andrei Șerban, la București. Cum a fost?
Mircea Rusu: Am intrat cu un rol mare, poate cel mai important rol masculin din toată „Trilogia antică” lui Andrei Șerban – Iason. Sigur, mi-a marcat drumul, pentru că am pornit din start cu un anumit standard de valoare. Rolurile următoare nu-mi permiteam să le fac altfel decât foarte bine. Apoi, mai era vorba și de un regizor mare, de talie mondială, care revenea în țară aureolat de o carieră fabuloasă în America. Apartenența la un grup de regizori conduși de celebrul Peter Brook sporea această aură a sa. Andrei Șerban a adus cu sine un dram de aripă cerească de la Peter Brook, lucru pe care noi, actorii cu care lucra, l-am simțit din plin, motivându-ne în plus pe parte artistică.
Sunteți cunoscut și ca actor de film. Cum e pentru dumneavoastră comparația teatru/ film, spre care înclinați balanța?
Mircea Rusu: O, Doamne! Fără doar și poate, Teatrul! Am făcut și film, nu destul, dar suficient pentru a mă mândri cu acest fapt. Teatrul, în mrejele căruia am fost acaparat timp de ani și ani, e mai aproape de sufletul meu. El e mult mai sincer. La teatru, dacă a început spectacolul, nu mai există altă variantă de joc decât cea pe care o faci pe scenă. Nu există posibilitatea vreunei duble ca să îți corijezi eventuala greșeală. La film, poți greși o dată, de două, de nouă ori, dar o faci bine pe a zecea și aceea va rămâne. În teatru, dacă ai greșit de prima dată, aceea rămâne.
De-a lungul carierei ați primit premii și distincții care v-au răsplătit truda artistică. Cât de mult sau de puțin au contat acestea pentru dumneavoastră? Au fost ele o motivație în plus?
Mircea Rusu: Un premiu contează o zi, două, trei. După aceea îmi văd de treabă mai departe. Un premiu, ca și laudele, nu îmi pun o stea pe frunte. Nu sunt mai important decât am fost înainte. Urc pe scenă și mai departe sunt un rob al personajelor pe care le joc. Premiile sunt, consider eu, doar pentru mângâierea orgoliului. Fără de care, desigur, n-aș fi nimic pe scenă. Mândria de a te sui pe scenă și de a face un lucru bun e esențială în această meserie.
Ce părere are actorul Mircea Rusu despre critica teatrală. V-a afectat vreodată, în cariera artistică, vreo cronică, vreun cronicar?
Mircea Rusu: Da, fiindcă tot vorbeam de orgoliu. Suntem sensibili atât când suntem lăudați, dar suntem sensibili și la critici. Sufletul nostru poate fi torturat de impresii ale unora care rezonează sau nu cu truda noastră. Mai demult, da, mă mâhneau criticile, când subiectivismul era indubitabil. Acum nu mă mai lovesc astfel de subiectivisme care sunt, de cele mai multe ori, nejustificate.
Ce părere aveți despre tinerele generații de actori, regizori, scenografi? Pot avea un viitor în această meserie?
Mircea Rusu: Fără doar și poate că vor avea un viitor. Teatrul, ca și societatea, merge înainte. Că acest înainte e mai bun decât a fost acum patruzeci sau cincizeci de ani de când sunt și eu în zona artei teatrale, e altceva. Nu putem opri o lume din drumul ei. Teatrul merge înainte odată cu omenirea.
Ce vă place să faceți în timpul liber?
Mircea Rusu: Sunt un împătimit al tenisului, sport pe care, până acum câteva luni l-am și practicat. Un mic accident la umăr m-a oprit. Doctorul mi-a și spus, glumind: „Nea Mircică, nu te mai uiți și peste CNP-ul din buletin când te mai arunci, tinerește, în vâltoare?” Bine, apelativul e unul amical, că și el e aproape de vârsta mea. Acum, cum tenisul a rămas pasiune pentru mine, joc în continuare, dar doar în mintea mea. Glumind, dacă Nadal, care e dreptaci, a ajuns un mare campion jucând cu stânga, de ce nu aș încerca și eu să fac la fel?
Un cuvânt, la final, pentru acești tineri, care vor merge, sau care deja merg, pe cărările artei teatrale și/sau cinematografice.
Mircea Rusu: Am fost mai mult de 20 de ani profesor la UNATC. Ce pot să le spun tinerilor artiști e să nu asculte nici în stânga, nici în dreapta, pentru că sunt mulți care ar dori să îi descurajeze. Dacă au această pasiune, trebuie să și-o urmeze. Dar să fie conștienți că le va fi greu, atât ca profesie, cât și cu viața personală. Și dacă vor trece peste aceste greutăți, înseamnă că sunt pe drumul cel bun. Le urez baftă și să își continue îndărătnic năzuința profesională. Să nu se lase, să lupte cu dinții. Profesia aceasta este foarte prețuită de lume, dar, în același timp, creează și multă invidie. Să nu aștepte laude, care pot fi veninoase. De obicei, după laude, vin niște critici dure, sălbatice, care afectează. Trebuie să rămână consecvenți primelor lor impulsuri.
Interviu realizat de
Valentin ANDREI
