Cafeneaua culturală

Interviu cu IRINA PĂCURARIU

Irina Păcurariu, coperta revistei Coolt Neamț din luna martie, este o minune de femeie. Inteligentă, elegantă, complexă, jurnalist profesionist, bun comunicator,  mamă și soție implicată. Invitata noastră este sursă de inspirație și admirație atât pentru doamne și domnișoare, cât și pentru domni.

Cine este Irina Păcurariu? 

Irina Păcurariu: Plec de la presupunerea că, într-un fel sau altul, se știe câte ceva… Pare greu de crezut că în alte condiții mi-ați fi cerut să povestim despre mine. (!) Sunt jurnalist, producător de emisiuni, realizator de reportaje și documentare la TVR. În ultimii ani mă exprim și pe un site personal, www.irinapăcurariu.ro.

Au fost momente când a trebuit să decid pe ce drum trebuie să apuc. De 25 de ani continui să îmi fac meseria la TVR, o instituție care a fost pusă la zid în dese rânduri. De câteva ori m-am gândit destul de serios să o iau de la capăt, puteam și în media, dar am avut oferte și din alte domenii. De ce-am rămas? Împotriva a tot ce te învață un ghid de carieră, care îți spune că o data la 5 ani – cel mai mult, media indicată în ultimul timp este chiar 3 ani – ar fi cazul să schimbi dacă nu domeniul, atunci măcar să schimbi echipa?!, eu nu am schimbat nimic. Sunt într-un loc pe care îl cunosc, îi știu slăbiciunile, dar la fel de bine și punctele tari. N-am fost obligată să fac mereu același tip de subiecte sau de emisiuni, am luat-o mereu de la capăt în interior, n-a fost nevoie să schimb mediul. Deocamdată funcționez și mi-am promis că voi renunța imediat ce nu voi mai avea entuziasmul de a face meseria asta la superlativ. Nu ne iese mereu, dar dacă ajungem să nu ne mai propunem să facem bine, e clar. Ajungi să mergi doar la serviciu, fără provocări, fără satisfacții. Și asta e departe de ceea ce sper eu de la viață.

Am intrat în televiziune din greșeală, la o lună după ce-am terminat facultatea și căutam să am prima slujbă. Am rămas cu speranța că fac meseria cu un rost. Am făcut reportaje din Himalaya până în Silicon Valley, din satul 10 Prăjini și până aproape de Cercul Polar. I-am căutat peste tot pe românii care contează. Am vorbit cu oameni simpli, pe care nu-i știa nimeni și am întâlnit eroi adevărați. Am văzut cum arată sărăcia curată și cum te schimbă milioanele de dolari. Am stat față în față cu mineri, zidari, studenți, infirmiere, IT-iști, profesori, arhitecți, artiști, călugări, înalți prelați, sportivi, ambasadori sau șefi de stat. Îmi place să pun ochii pe oameni. Și, dacă mă lasă să intru prin viețile lor, să profit. Încerc mereu să aflu lucruri despre care alții ar spune că sunt banale. Despre alegeri. Despre drumuri. Despre visuri sau despre copii. Fiecare dintre cei pe care i-am ținut minte e meseriaș la vorbe, nu trăiește degeaba, n-are limite, rupe bariere, face istorie. Pe unii îi știu toți, alții sunt de descoperit.

Dacă m-ar întreba cineva la ce mă pricep, aș spune că mă pricep la povești, mâncare italiană, dezastre casnice, tocuri și seriale. Nu mă pricep la copii, șofat și ascensiuni. 

Împotriva evidenței, fac naveta, iau micul dejun – cam de 25 de ani – cu un alpinist care știe cum arată Everestul chiar de pe vârful lui și sunt fericita posesoare a două fete perfecte. În viață am verificat bine două lucruri, că dacă nu ceri, nu primești și că n-are rost să umbli după certitudini, pentru că singurul lucru clar e că de unde pleci, cam tot acolo te și întorci.

De ce jurnalism și cum a început povestea TVR?

Irina Păcurariu: Începutul, despre care am povestit de multe ori, a fost oarecum banal. Terminasem facultatea, jumătate consumată în comunism, ultima parte în democrație, și un concurs la TVR Iași a fost anunțul citit de mama mea în ziar. M-am prezentat, uluită să văd că erau câteva sute de candidați pentru 2 posturi de colaborator. Cine ar mai accepta astăzi să facă munca unui redactor/reporter/prezentator fără să fie plătit?! Și am fost unul dintre cei care au trecut probele. Marele noroc a fost că echipa de la Iași era mică, era competitivă și extrem de ambițioasă, așa încât am ajuns repede în vizorul celor de la Thomson Foundation, o organizație europeană de profesioniști în televiziune, care, cu experiențele lor de la BBC, TF1 sau RAI, ne-au făcut să evoluăm și să devenim cu adevărat interesați profesional de tot ceea ce se întâmplă pe lângă noi. Sunt atentă dintotdeauna, funciar, nu controlat, la oamenii pe care îi întâlnesc și la poveștile lor.

Îmi place să descopăr personaje și cea mai frumoasă etapă din realizarea unui proiect este aceea când îmi caut istoriile de dat mai departe.

Verificarea subiectelor, telefoanele preliminare, câștigarea încrederii reciproce încă mă interesează ca la începuturi. Câteodată mă atenționează lumea că sunt reluate de către alții teme sau proiecte pe care eu le-am făcut acum mult timp. Nu mă deranjează niciodată, chiar mă bucur să aflu că am pariat bine. Mereu mi-a plăcut să dau tonul, să fac ce nu se făcuse, să abordez altfel. În ultima vreme sunt preocupată destul de tare și de forma în care se spun poveștile. Aș vrea să cred că putem readuce la televizor un public deprins să se informeze de pe device-uri mobile, care a renunțat la mediile convenționale, deja clasice. Pentru asta e nevoie de dinamism și inovație, fără a pierde umanitatea și coerența. Este foarte ușor să devii manierist, mai ales că există telespectatori care reacționează necondiționat la emoție sau la senzațional, dar prefer calea grea, elaborată, care îți aduce satisfacția de a primi reacții de la oameni care își descoperă, uimiți, bucuria de a recunoaște altfel lumea în care trăim.  

Care este proiectul tv de care ați fost cel mai aproape sufletește?

Irina Păcurariu: Răspunsul clasic și sincer e că întotdeauna proiectul de mâine, cel care va urma, are șanse să devină „cel mai“!

Ca să aleg totuși ceva neașteptat, în care am intrat din convingere și fără să fie sarcină de serviciu, atunci aceasta este seria #rețeauadesperanță, în care am transformat Rețeaua de idoli, emisiunea pe care o realizez în prezent la TVR2, în timpul stării de urgență si după.

Cum spunea unul dintre zecile de oameni cu care am stat de vorbă în aceste luni de izolare, am făcut ce-am știut și ceea ce făceam și înainte. Adică am căutat interlocutori de la care puteam afla informații inedite și verificate și am început să fac interviuri încă de la mijlocul lui martie, de când copiii au rămas acasă și școlile s-au închis, adică momentul când am știut cu toții că nimic nu va mai fi ca înainte. Foarte repede am schimbat mesajul de la Rețeaua de idoli, devenită #rețeauadesperanță și am început să public pe pagina FB a emisiunii o serie de dialoguri, câteva doar în formula scrisă, translate destul de repede în formă video cu români de peste tot din lume – medici, asistenți medicali, analiști de pe Wall Street sau antreprenori, oameni de știință, jurnaliști, profesii și țări diferite, perspective complet disjuncte, ca să avem cât mai multe nuanțe ale poveștii pe care o trăiam la comun dar atât de separați.

Am hotărât de la început să public zilnic, la ora 6 după amiaza, câte un subiect și câteva săptămâni am reușit să țin ritmul. Apoi internetul a început să joace feste, a fost destul de greu cu traficul și imposibil să reușesc să fac asta la oră fixă. Între timp au fost interviuri care au început să facă sute de mii de vizualizări și am înțeles că interesul există, oamenii vor să afle opinii și experiențe. În perioada aceea, Știrile TVR au început să difuzeze din interviurile mele, deci ceea ce începusem ca un reflex, o curiozitate personală și de meserie, a devenit util și a funcționat chiar mai mult decât mă așteptam.

Era apăsător faptul că te simțeai inutil, pentru că nu făceai nimic. De asta, multă lume a avut inițiativă. S-au stabilit legături și au fost posibile gesturi neverosimile în timp de liniște, așa cum era viața noastră dinainte de virus. Adevărul e că ni s-a dat peste cap orice proiecție și s-au dus la vale toate planurile. Dar ne-am trezit, cel puțin în primele săptămâni de criză, mai conectați și mai disponibili să ajutăm și să comunicăm ca oricând.

Ați intervievat de-a lungul timpului oameni de valoare, oameni frumoși, oameni de succes, cu povești impresionante de viață. Care au fost personalitățile care v-au inspirat și v-au motivat?

Irina Păcurariu: Ce oameni mă inspiră? Cei fără frica de a fi la fel cu restul. Îmi plac oamenii liberi de prejudecăți, vizionarii, cei care lasă ceva în urmă. Chiar în Rețeaua de idoli am cunoscut mai bine câțiva oameni exemplari, ca Oana Pellea sau Gică Hagi. Am ales doi dintre eroii de la Rețeaua de Idoli pentru că pe fiecare l-am descoperit complet altfel decât îl bănuiam. Gică Hagi are o ambiție incredibilă, este un om pentru care nu există locul 2 și e foarte vulnerabil când vine vorba de copiii lui. Oana Pellea e o poveste. Am spus doar două nume, dar lista e incredibilă și vreau să cred că de la Tudor Gheorghe sau Sofia Vicoveanca, de la Andrei Șerban, Constantin Chiriac, neobositul director al Festivalului de Teatru de la Sibiu, sau de la Florin Piersic, despre care credeam că știm tot, am reușit să aflu istorii nespuse nimănui și, important pentru mine, am reușit să-i aduc în fața lumii ca pe niște oameni normali, la fel cu noi toți, care râd, oftează sau își țin greu lacrimile în frâu. Dacă adăugați Ion Țiriac, regretata Draga Olteanu Matei, Toni Grecu, Marcel Iureș sau pe Gabriela Szabo începem să alegem, dar lista este foarte lungă.

Cum e să fii căsătorită cu primul român care a escaladat Vârful Everest?

Irina Păcurariu: Suntem oameni normali, trăim în prezent, în cazul meu fără să uit că bărbatul cu care iau micul dejun m-ar trăda ușor pentru marea lui iubire: muntele. Norocul e că viața înseamnă și să te uiți în oglindă, așa încât nu devin isterică sau agitată când aflu mizele personale ale unui om croit dintr-un aluat foarte diferit de noi, majoritatea. În esență, echilibrul vine mereu de la o dimineață în curtea noastră sau un film care nu se termină odată cu genericul final, din cele care trăiesc în și cu tine zile în șir după ce le-ai văzut. Există călătoriile, vocile copiilor mei, dar și faptul că acasă mă așteaptă un bărbat care știe să mă pună pe drumul bun de câte ori pierd busola. Eu sunt un Berbec fără răbdare, agitat, coleric uneori. Îți trebuie mult calm să împarți zilele cu mine, dar sunt fericită că cealaltă jumătate a mea e și opusul. Ne întâlnim la umor și asta ne salvează de fiecare dată.

Sunteți mamă, soție, jurnalist, speaker pe teme de parenting. Cum se împacă toate activitățile profesionale cu responsabilitățile familiale?

Irina Păcurariu: Apropos de fete. Sunt deja adolescente într-o perioadă puțin cam diferită față de adolescența noastră. Carina a împlinit 20 de ani, Petra va face 13 în curând. Întrebarea recurentă este cum reușim să menținem o relație apropiată cu ele, dar fără să le invadăm spațiul intim.

Marele nostru noroc este că ambele au un foarte bun aparat de măsură pentru spațiul lor personal și am fost „educați“ să îl respectăm. Din fericire suntem prieteni, ne salvează umorul din toate situațiile care se lasă cu mici altercații. În general Petra e furioasa. Fiind cea mai mică are impresia uneori că jocurile se fac fără ea și încearcă să recupereze mereu ce i se pare că a ratat.

La noi e totuși altfel decât în alte case cu adolescenți! Sunt zile în care fetele își pun ceasul să sune ca să stăm împreună cât mai mult, chiar dacă nu facem nimic extraordinar.

Coacem vinete, ne uităm la câte un film, ele experimentează rețete, eu mă dau victimă pentru că se întâmplă să rămân la strâns vasele. E cam frumos…

Cum vedeți nevoile noii generații de copii în raport cu părinții?

Irina Păcurariu: Cred că și această generație, la fel ca și celelalte, ar vrea ca tot ceea ce trăim împreună cu cei pe care îi iubim să rămână cea mai prețioasă parte din viață. Poate că știu să spună mult mai direct ceea ce doresc, par grăbiți, se plictisesc mai repede la discursuri, accesul la informație îi face mult mai critici. Da. Câte puțin din toate. De asta e cazul să ne calibrăm și noi comportamentul: dacă nu mințim, ne ținem de cuvânt, suntem cetățeni onorabili și avem etică în ceea ce facem, cred că putem câștiga multe puncte de la această generație sătulă de impostură.

E greu sau e ușor să fie o femeie completă, în zilele noastre?

Irina Păcurariu: Sunt o mamă care face naveta. Nu știu viața altfel, e probabil o misiune complicată pentru alte femei, nu e cel mai la îndemână lucru din lume, dar e singura viață pe care o am, deci e felul în care mă simt completă și singurul fel în care supraviețuiesc, chiar dacă asta însemnă să mai și obosesc. Sunt mândră și continui să încerc o bucurie reală atunci când lumea decide să îmi spună că mă recunoaște după voce. Încă mi se întâmplă să întâlnesc persoane care evocă oameni pe care i-am făcut eu cunoscuți. Chiar și în Piatra Neamț. De multe ori aud de situații în care am reușit să inspir pe cineva, ceea ce mă face mai mândră decât multe ale lucruri pe care le-am făcut până acum. Este greu să reziști într-o asemenea imensitate de opinii, judecăți și grupuri de discuții. Piața de informație este infinită și cu atât mai greu mi se pare să fii o voce distinctă, personală, semnată. Într-o vreme când televiziunea, mai ales cea lipsită de marketing agresiv și țintit, este într-o continuă pierdere de influență, astfel de întâmplări devin mici victorii care te ajută să mergi înainte.

Cum definiți fericirea?

Irina Păcurariu: Familia mea. Nimic nu contează mai mult.

Cum a schimbat pandemia de coronavirus viziunea dumneavoastră asupra vieții?

Irina Păcurariu: A fost intensă și plină de tensiune, ca pentru majoritatea dintre noi. La început am baleiat între undele de șoc ale informațiilor care veneau din Italia, unde situația se agrava zilnic, și pregătirile pentru spitale, lipsa de materiale, panica acelora care se organizaseră în tot felul de grupuri de inițiativă și doreau să ajute, dar se izbeau de lipsa furnizorilor și de blocajele de export a materialelor sanitare la care au apelat majoritatea țărilor, mai ales în Europa. Ziua mea de naștere a fost puțin după declararea stării de urgență, nici nu realizam bine ce va urma, eram doar fericită că aveam acasă ambele fete. Cea mare a reușit să vină din Marea Britanie, unde e studentă la arhitectură în istoricul Oxford, cu unul dintre ultimele zboruri care au aterizat în România. Norocul nostru a fost într-un fel și cu ziua asta de naștere: Carina avea un bilet spre casă luat cu multă vreme înainte, pentru că ne doream să fim împreună un weekend, fără să știm că pandemia va prelungi întoarcerea ei în Anglia până în prezent. Una peste alta, ziua a fost perfectă. Carina a reușit tortul meu Pavlova preferat, Petra și Ticu s-au organizat pentru un superb buchet de flori, afară a nins ca în ianuarie, deși era final de martie…, deci ziua a avut doze controlate de Prosecco, telefoane, urări, o cină cu toți 4 și un simulacru de ieșire cu cățeii în curte la zăpadă, unde s-a lăsat și cu ceva poze pentru prietenii și rudele de departe. Straniu și oarecum adaptat, ca vremurile în care învățam să trăim.

Nu prea am avut timp de panică, m-am apucat de interviuri și de căutat povești și oameni cu care să dăm context stării generale imediat, din prima zi de stat în casă. Am făcut asta zilnic, intens, aflând istorii dintre cele mai complicate sau chiar neverosimile, dar încă din momente de început am decis că tot ce voi scrie voi verifica și proba înainte de a publica. Începuse deja curentul de dezinformări și știri haotice care nu făceau decât să apese de butonul de panică mai sonor, așa că  mai important mi s-a părut că tot ce se comunica trebuia să nu facă rău cu voie, dacă bine tot nu reușeam să facem cu adevărat.

Proiectele care abia așteaptă să-și urmeze cursul în 2021 sunt…

Irina Păcurariu: Tocmai am început o serie de interviuri video care se numesc #nexthashtag. Aduc oameni foarte creativi și inovatori, pentru care mâine înseamnă astăzi, și sunt uluită de noua generație de creativi care va schimba realmente spațiul și sistemul nostru de valori. La TVR voi continua Rețeaua de Idoli, un proiect care aduce mari personalități la prezent.

Un gând pentru femeia zilelor noastre ?

Irina Păcurariu: Să nu se piardă în detalii. Să se întrebe mereu ce îi face bine cu adevărat și să se descotorosească repede de balast. A, și ar mai fi ceva: să nu caute în altă parte vinovații pentru ce nu funcționează. De multe ori, problema suntem noi!