,,Viața de actor este una extrem de frumoasă numai în măsura în care ți-o asumi cu deplină responsabilitate, cu dăruire totală“, declară invitata noastră
Cum vă amintiți anii copilăriei?
Lamia Beligan: Ca pe un Paradis pierdut. Vârsta inocenței, când ți se pare că lumea e minunată și că toate visele pot deveni realitate. Când legătura ta cu tot ce te înconjoară nu este pervertită de frică, de viclenie, de răutate, de idei preconcepute. Acel timp binecuvântat, când ești curios să descoperi lumea, când ești deschis tuturor posibilităților, când ai poftă de joacă, când îți permiți să greșești. Într-o bună măsură, eu am rămas copil și asta nu poate decât să mă bucure. Când eram foarte mică se pare că am fost un copil cuminte. Tata îmi spunea că puteam să stau ore în șir într-un loc și să mă joc cu două bețișoare. Dar – ce să-i faci? – sunt, cum zic italienii, una figlia d´arte. Mama mea, născută în Belgia, era scriitoare și, înainte de asta, absolvise Conservatorul de Artă Dramatică din Bruxelles. Tatăl meu nu mai are nevoie de nici o prezentare, cred.
În casa noastră, mai ales de Crăciun (mama avea un cult al Crăciunului!) veneau mulți prieteni de-ai părinților mei, majoritatea artiști, actori, regizori, scriitori, muzicieni.
Am crescut cumva în această atmosferă de emulație culturală, într-o realitate paralelă, care sfida, într-o oarecare măsură, cenușiul și lipsa de libertate ale acelor vremuri.
V-ați dorit foarte mult să deveniți balerină. De ce nu ați urmat această carieră?
Lamia Beligan: Dansul a fost prima mea dragoste.
Când eram mică nu ratam nici o ocazie să dansez. Când auzeam câteva acorduri muzicale, oriunde aș fi fost, mă ridicam și începeam să schițez câțiva pași de dans. Părinții mei văzând această pasiune a mea pentru balet s-au hotărât să mă înscrie la Liceul de coregrafie. Visam să devin o mare balerină!
Acum câteva zile, răsfoind un album de fotografii, am găsit o fotografie de-a mea, în tutu, cred că aveam 10 ani, iar dedesupt scrisesem, dați-mi voie să mă citez, cu cuvintele de atunci: „Poate dacă, pe viitor, voi iubi tot atât de mult dansul (baletul) voi ajunge o balerină care să duc mândria dansului românesc peste multe hotare ale lumii…“
Din păcate, la un moment dat, nu am mai putut dansa din cauza unei fracturi, care m-a forțat să iau o pauză de dans pe care nu mi-aș fi putut-o permite atunci.
Ce reprezintă astăzi dansul pentru dumneavoastră?
Lamia Beligan: Expresivitatea trupului uman în mișcare continuă să mă uluiască și să mă emoționeze până la lacrimi și acum. Și, de câte ori am ocazia, mă uit la spectacolele marilor trupe de dans din lume.
Ați declarat în alte interviuri că ați crescut în teatru. Dar când ați simțit cu adevărat că teatrul este misiunea dumneavoastră?
Lamia Beligan: Am crescut în teatru, cum era firesc, dat fiind că tatăl meu era un mare actor și director de teatru, și în consecință își petrecea cea mai mare parte din timp acolo. De cele mai multe ori, mă lua cu el, la repetiții, sau seara, la spectacole; deci, teatrul a fost cumva a doua mea casă.
Primul impuls de a face teatru s-a născut paradoxal din dorința de a-mi depăși timiditatea (exagerată). Copil fiind, eram extrem de timidă și asta a constituit multă vreme o frână în relaționarea cu ceilalți. Simțeam că teatrul mă poate ajuta să depășesc această neputință și frica de a-mi exprima sentimentele. Simțeam că acolo, pe scenă, sunt în siguranță și că, prin intermediul personajelor pe care le întrupam, puteam exprima tot ceea ce nu aveam curajul să exprim în viața de toate zilele. Mai târziu, am înțeles că teatrul este și o ieșire din cotidian – un divertisment adevărat, conform etimologiei cuvântului, adică o ieșire a omului din sine. Că îi ajută pe oameni să își dezvolte inteligența emoțională.
Persoana și Persona – înțeleasă ca „masca“ pe care, social, o purtăm cu toții – se puteau împăca, pentru că acolo, în spațiul sacru al scenei, încăpeau toate emoțiile, sentimentele, suferințele și bucuriile mele.
Cum ați descrie anii petrecuți la Teatrul Național din Craiova?
Lamia Beligan: Anii petrecuți la Teatrul Național din Craiova au fost marcați de entuziasmul primelor roluri, de întâlnirea cu regizori importanți și, nu mai puțin, de turneele susținute în întreaga lume.
Era perioada de efervescență culturală a anilor 90, când teatrul românesc a devenit cunoscut și pe marile scene ale lumii. A fost o perioadă de care îmi amintesc cu drag, în care s-au legat prietenii, iubiri și în care mi-am făcut ucenicia profesională.
Care considerați că sunt rolurile care v-au marcat cariera?
Lamia Beligan: Cu foarte puține excepții, mi-am iubit toate rolurile și nu cred că există roluri mari și roluri mici. Există roluri bine făcute și roluri ratate. Poți rata un mare rol, după cum poți face o bijuterie dintr-un rol aparent mic. Dar, desigur, au fost roluri care mi-au marcat cariera și parcursul artistic: Honey din Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, Liza din Copiii Soarelui de Maxim Gorki, Mașa din Trei surori de A.P. Cehov, Tatiana din Gândirea de Leonid Andreev, Eva din Lecția de violoncel de Mona Radu și, mai ales, Vivien în Vivien Leigh, ultima conferință de presă de Marcy Lafferty.
În ce constă adevărata împlinire pentru un actor?
Lamia Beligan: Să încerci să nu folosești aceleași mijloace, să nu intri în aceleași mecanisme. Să joci, dacă ai această șansă, roluri cât mai diverse. Pentru a fi mereu viu și adevărat, să ieși din zona ta de confort.
Viața de artist pare, din exterior, una extrem de frumoasă. Cum se văd lucrurile din interior, între repetiții, stări, turnee și pagini întregi de text ce trebuie memorate?
Lamia Beligan: Viața de actor este una extrem de frumoasă numai în măsura în care ți-o asumi cu deplină responsabilitate, cu dăruire totală.
Ea presupune rigoare, disciplină, curaj, putere de muncă și de sacrificiu, sănătate dar, adesea, și renunțarea la bucuriile profane ale celorlalți, pentru a te concentra total la ceea ce ai de făcut. Actorul nu memorează textul așa cum se învață poezii pentru școală. Memorarea textului se face tehnic și afectiv: în funcție de acțiune, de spațiul de joc și de temperamentul fiecărei scene în parte.
Un gând pentru cei care visează la cariera de actor.
Lamia Beligan: Celor care visează la cariera de actor le-aș spune că teatrul nu este în nici un caz un cămin liniștit. La început de drum, nu trebuie să se lase amăgiți de poleiala, de strălucirea scenei. E un univers al provocărilor și al confruntărilor. E un drum lung și anevoios, care presupune putere de îndurare, rezistență fizică și psihică, dăruire fără rest și, desigur, pasiune, fără de care toate cele enumerate mai sus nu ar fi cu putință. Este o prefesie care îți oferă enorm, dar îți și cere enorm.
Ce vă bucură în afara meseriei?
Lamia Beligan: Timpul de calitate petrecut cu cei dragi: lectura, muzica și călătoriile. Ador să călătoresc. Dacă ar fi după sufletul meu, aș fi tot timpul pe drumuri, descoperind locuri noi.
Care este cel mai frumos loc vizitat până acum și în care ați dori să reveniți?
Lamia Beligan: Parisul. Mi se pare cel mai seducător oraș din lume. De fiecare dată când mă întorc, am sentimentul că mai am ceva de descoperit. Mereu are ceva nou de oferit.
Care este cel mai frumos cadou pe care l-ați primit de Crăciun?
Lamia Beligan: Întâlnirea cu cel care avea să îmi devină soț. Cu prietenul, iubitul, bărbatul meu extraordinar, Alexandru.
Dacă vi s-ar putea îndeplini o dorință, care ar fi aceasta în noul an?
Lamia Beligan: O provocare artistică pe măsura forței mele creatoare.
Interviu realizat de
Oana-Talida COZMA
