Procedeului de contaminatio, despre care am amintit într-un număr anterior, îi putem găsi în opera imitativă a lui Terențiu o dublă explicație. O primă explicație e de ordin, să zicem, tehnic: cum nu dispunea de atâta fantezie în cuvinte și în situații bufone ca Plaut, și cum luate în parte modelele sale grecești nu-i dădeau destulă acțiune scenică, Terențiu se vedea silit să combine mai multe subiecte străine pentru a ajunge astfel la închegarea unui subiect propriu. Cea de-a doua explicație ține de aplecarea psihologică a poetului nostru. Îi trebuiau cât mai multe date și elemente, ca să poată construi cât mai variat portretele sale morale. Simțim bine aceasta în Andria, care, după cum se știe, a ieșit din combinarea a două comedii de Menandru: Andriana și Perinthiana. Urmarea e că în loc de o singură pereche de îndrăgostiți avem două și că în loc de un sclav avem doi, fiecare dintre aceste personaje cu individualitatea și cu forma lui de acțiune bine marcate.
Tot așa, Eunuchus ne aduce în scenă două personaje: parazitul și matamorul (lăudărosul, îngâmfatul), care în stricta economie a piesei ar fi putut să lipsească. E clar însă că Terențiu a ținut să le păstreze, pentru motivul că apariția lor îi oferea material de studiu psihologic și odată cu aceasta prilejul de a înfățișa profiluri morale ale oamenilor. De altminteri, faptul nu e întâmplător. Terențiu nu neglijează personajele secundare, ci le zugrăvește cu aceeași grijă ca și pe cele principale. Întrucât în concepția lui, observația și analiza psihologică trec înaintea intrigii, este clar că studiul psihologic n-ar îngădui discriminări și ierarhii de acest gen: el trebuie făcut peste tot cu aceeași atenție, indiferent că este vorba de personaje principale sau de personaje secundare ale acțiunii.
În măsura în care Terențiu s-a afirmat ca un pictor de caractere, era firesc și necesar ca arta lui să-și trimită unele prelungiri și în direcția reflecției morale. Textele sale sunt presărate cu aprecieri și dizertații de acest gen. Terențiu simte o deosebită bucurie intimă în a le da curs. Observă bine mișcările inimii și face asupra lor aprecieri fine. Flecăreala femeilor îi sugerează observații ironice. Împotriva educației indulgente ia atitudine. Cunoaște bine manifestările îndrăgostiților și de aceea nu dă jurămintelor lor „eterne” decât valoarea pe care o au în realitate. Unele dintre observațiile sale sunt atât de bine prinse, încât seamănă cu niște maxime.
Interesant e modul în care Terențiu zugrăvește dragostea și pe îndrăgostiți. Îndrăgostiții săi sunt buni și aleși. Cu excepția uneia singure – cea din Heautontimorumenos – curtezanele sale au trăsături de făpturi oneste: sunt delicate, dau dovadă de sentimente generoase, se poartă în așa fel încât devin în ochii noștri demne de respect.
Teatrul lui Terențiu tinde spre o notă intimistă, bazată pe mai mult calm și pe mai multă reflecție. Simțim, în el, ceva din rosturile de mai târziu ale dramei burgheze. Acțiunea este pusă să se petreacă tot pe piețe publice; însă, prin tonul general ca și prin multe din manifestările ei particulare, aceasta ne aduce o atmosferă a vieții de interior. Detalii ale vieții de familie Terențiu ni le comunică afectuos, cu o căldură care uneori se înalță până la vibrări patetice. Tinerii săi, mai puțin atrași de curtezane, se îndrăgostesc de fete oneste și sărace, pe care până la sfârșit le iau în căsătorie. Finalurile comediilor, Terențiu le are cu căsătorii legitime între tineri buni și valoroși. Personajele au întotdeauna cel puțin o trăsătură aleasă: fie o resemnare în fața jignirii ori a nedreptății, fie o suferință purtată în tăcere și cu demnitate, fie un devotament pentru soarta altora, fie o notă de generozitate sau de tandrețe iertătoare, fie un calm puternic în fața unei furtuni dezlănțuite sau a unei furtuni în pregătire.
Prin fiecare replică și prin orice moment din desfășurarea lor, comediile lui Terențiu predispun mai degrabă spre stări de melancolie decât spre stări de bună dispoziție.
Terențiu compune personaje virtuoase, a căror apariție îi înduioșează pe spectatori, smulgându-le uneori înfiorări și lacrimi. Poetul știe să pună în lumină caractere obișnuite, de oameni onești, în lupta lor cu viața de toate zilele. Nu au viclenie, nici ingeniozitate, nici vervă deosebită; au în schimb mai multă inimă, mai mult omenesc, mai multă pudoare sufletească în raporturile cu semenii lor și cu viața. Îndrăgostiții pun în sentimentul lor cinste și emoție; copiii își respectă părinții și le ascultă sfaturile; la rândul lor, părinții sunt blânzi, clemenți și înțelegători față de sentimentele copiilor și față de drepturile lor la viață; bărbații vorbesc femeilor cu politețe, chiar și atunci când acestea sunt mercenare ale amorului; mulți înțeleg că îngăduința este preferabilă violenței sau intoleranței; devotamentul părinților față de obligațiile lor familiale se desfășoară simplu, omenesc, natural, fără emfază și prezumții; curtezanele, și ele, în exercitarea profesiunii lor, înțeleg că trebuie să țină seama de anume limite morale, ceea ce le face rezervate față de sufletele cinstite și față de bărbații demni de a fi respectați.
De fapt, comediile lui Terențiu erau comedii fără comic. Sentimentalismul lor le făcea fade, dulcege, fără putere de a stârni entuziasmul publicului. Avem, în privința aceasta, mărturii contemporane certe. Ceea ce însă pierdeau ca forță dramatică aceste comedii recuperau ca linie și semnificație morală. Umanitatea cuprinsă în ele, prin spiritul acesteia de toleranță și de înțelegere față de zbuciumul vieții, ni se înfățișează ca o umanitate bună, capabilă să ne sporească simpatia pentru om și să ne dea o nouă încredere în puterile lui sufletești.
Prin piesele sale, Terențiu a înfățișat poporului latin un ideal de viață clădit pe blândețe, pe bunătate, într-un cuvânt pe puterea intimă a sentimentelor. Psihologul din el și-a dat mâna cu moralistul, înțelegând ca prin această simbioză să ajungă la cuprinderea sufletului cald, doritor de iubire și bunătate.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(sursa: Ion Zamfirescu – „Istoria universală a Teatrului. Volumul I: Antichitatea”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958)
