Cariera de scriitor a lui Terențiu a fost scurtă. După ce a dat la iveală șase comedii – Andria (Fata din Andros), Eunuchus (Eunucul), Heautontimorumenos (Cel ce se pedepsește singur), Phormio (Phormio), Hecyra (Soacra), Adelphi (Frații) – a plecat în Grecia. Se spune că, întorcându-se de aici cu un număr de piese noi, imitate după Menandru, a fost surprins de furtună pe mare. A fost înghițit de valuri, împreună cu manuscrisele sale. O altă versiune pretinde că i s-ar fi înecat numai manuscrisele, ceea ce însă i-ar fi grăbit moartea și și-ar fi încheiat viața curând, la vârsta de doar 36 de ani.
Hecyra (Soacra). S-a reprezentat cu un an mai târziu, în 165 î.Hr., tot în cadrul jocurilor Megalesiene. Subiectul ei a fost luat după o piesă vestită a lui Menandru, „Arbitrajul”, în imitația unui autor grec de mâna a doua, Apollodor din Carystos. Intriga e mai mult banală decât interesantă. Filumena, o femeie tânără și înzestrată sufletește, este soția lui Pamfile, care însă n-o iubește. În resemnarea ei, tânăra soție își păstrează farmecul și dulceața. Survine plecarea lui Pamfile din Atena, într-o călătorie care va trebui să dureze mai multă vreme. Neputându-se împăca cu soacra sa, Filumena se refugiază în casa tatălui ei. Curând după întoarcerea soțului, dă naștere unui copil, pe care însă Pamfile refuză să-l recunoască drept al său. Acesta este gata să renunțe la fericirea conjugală, în care între timp începuse să creadă – așa cum n-o făcuse la începutul căsniciei și, în consecință, să divorțeze. Părinții celor doi soți pun acest fapt pe seama legăturii mai vechi pe care tânărul bărbat o avea cu curtezana Bacchis. Asistăm la demersul tatălui pe lângă aceasta, rugând-o să se șteargă din calea fiului său și să-i salveze astfel căsnicia. Obține consimțământul cu ușurință și se duce fără întârziere să dea această veste Filumenei. Pe degetul curtezanei, tânăra soție recunoaște inelul pe care i-l smulsese un tânăr îndrăzneț, în timpul unei serbări nocturne când acesta o violentase. Astfel, lucrurile se dau pe față: tânărul îndrăzneț fusese Pamfile și, prin urmare, copilul născut din această aventură era copilul său legitim.
Nodul piesei e dat de psihologia lui Pamfile. Deși eroul nu apare decât la actul al treilea, facem cunoștință cu el de la întâile replici ale piesei. Procedeul e clasic și Terențiu îl mânuiește cu meșteșug. Toate mișcările, toate aluziile, toate personajele cu care am legat anterior cunoștință – amanta sa, sclava, părinții, socrii – nu fac altceva decât să ni-l prezinte și să ne pregătească apariția lui. Odată intrat în scenă, personajul va monologa îndelung, descriindu-și stările sufletești, analizându-și emoția. Tot timpul, tânărul nostru e frământat și cuprins de neliniști.
Publicul roman, obișnuit cu spectacole distractive, în speță cu farsele de tip bufon ale lui Plaut, a rămas oarecum dezorientat și surprins în fața intenției lui Terențiu de a aduce în desfășurarea comicului de scenă mai multă observație, mai multă pătrundere psihologică, mai multă intimitate și mai mult simț al nuanțelor.
Eunuchus. Piesa datează din anul 162, când a fost reprezentată cu prilejul jocurilor Megalesiene. Se crede că a fost cea mai populară dintre comediile lui Terențiu. Centrul acțiunii îl formează șiretlicul tânărului Cherea. Acesta, deghizat în eunuc, se introduce în casa unei curtezane unde se află tânăra fată de care este prins sufletește. Aceasta se va căsători cu iubitul său, după ce mai întâi va fi recunoscută ca trăgându-se dintr-o bună familie ateniană.
Piesa mai cuprinde și alte episoade, de natură să-i dea colorit și intensitate comică. Acestea privesc dragostea lui Fedria – fratele lui Cherea – pentru curtezana Thais, neînțelegerile cu falsul brav Thrasan și lingușirile parazitului Gnathon. Pasajul în care acest Gnathon se zugrăvește pe sine, înfățișându-ne totodată și o caracterizare a parazitului, în general, este celebru.
Privită în întregul ei, această piesă ne înfățișează povestea pe cât de comică pe atât de delicată și de cuceritoare a unei perechi de frați îndrăgostiți. Fratele cel mare a trăit și a suferit, de unde acea notă de reținere și de melancolie pe care o găsim în manifestările iubirii sale; celălalt, dimpotrivă, care este încă un adolescent, iubește pentru prima oară și procedează cu franchețea plină de naivitate a aceluia care n-a avut încă timp să cunoască viața. Bun psiholog și cunoscător al vârstelor, Terențiu mânuiește aceste deosebiri cu abilitate și cu un simț rafinat al nuanțelor.
Phormion. Această piesă a fost reprezentată în același an cu cea precedentă. Personajul principal, de la care se trage și numele piesei, este parazitul care, în înțelegere cu un sclav, izbutește să păcălească doi bătrâni creduli și zgârciți, escrocându-le bani și venind cu acești bani în ajutorul fiilor lor îndrăgostiți. Moliere s-a inspirat din această piesă într-una dintre comediile sale celebre, Vicleniile lui Scapin.
Adelphoe. Piesa a fost reprezentată întâia oară în anul 160, în cadrul jocurilor Funerare, date în onoarea lui Paul Emil. Unii comentatori o socotesc printre cele mai bune piese ale poetului, în ceea ce privește conducerea intrigii și gradarea înțelesului. Autorul opune unui exces un alt exces. Dernea și Micion au fiecare câte un fiu; primul refuză totul fiului său, celălalt îi îngăduie orice. Dernea se poartă ca un călău, ceea ce face din fiul său un ipocrit; Micion, dimpotrivă, trece totul cu indulgență asupra fiului său adoptiv, din care cauză acesta devine un răsfățat abuziv. Ne dăm seama, în cele din urmă, că și Micion este în fond tot un egoist, fapt pentru care își va primi pedeapsa cuvenită în deznodământul acțiunii.
Terențiu, deci, ia o atitudine de mijloc. Simțim în aceasta o influență a liniei moderate practicată de Scipion Emilian atât în viața sa particulară cât și în cea politică. Precizăm, anume, că spre sfârșitul vieții sale, acesta s-a situat politicește pe o linie de moderație înțeleaptă, între demagogia fraților Grachi și îndărătnicia reacționară a păturii aristocratice. Rămâne de văzut în ce măsură Terențiu a susținut o teză sau numai a descris o situație, conformându-se spiritului existent în epocă. Oricum, e limpede că tonul său temperat, căutând o punte între vechea severitate a moravurilor și spiritul mai nou de indulgență, ținea de formația și preferințele sale eclectice.
Toate aceste comedii aparțineau tipului palliatae: comedii imitate după greci dar jucate de actori înveșmântați după regula latină, in pallium. Erau alcătuite prin procedeul contaminatio, constând în combinarea de situații din mai multe piese într-una singură. În manuscrisele care s-au păstrat, textele comediilor sunt precedate de argumente formate din douăsprezece versuri iambice, compuse de Sulpicius Apollinaris, precum și de unele didascalii, compuse în momente diferite de către autori necunoscuți, cu scopul de a da indicații materiale asupra felului cum trebuia să decurgă reprezentarea pe scenă.
Didascaliile sunt urmate de prologuri. Acestea aveau drept scop să dea publicului o seamă de indicații generale asupra subiectului care urma să fie reprezentat și erau rostite ori de către șeful trupei, ori de către un actor renumit, îmbrăcat într-un costum special. Conținutul lor e mai reținut decât cel din prologurile lui Plaut. În vreme ce la acesta expunerea piesei era făcută mai pe larg, cu aluzii și chiar bufonerii menite să câștige simpatia publicului mare, Terențiu se adresează mai mult elitelor de spectatori, pe care nu pierde din vedere să le măgulească. În partea lor finală, unele prologuri ale lui Terențiu mai cuprind discuții polemice ale acestuia cu adversarii săi, în special cu poetul Luscius Lanuvius, inițiatorul unei cabale literare puse la cale împotriva lui.
Ca structură, comediile lui Terențiu urmează regula comună a comediilor latine. Cuprind o parte vorbită (diverbium) și o parte muzicală (canticum), amândouă compuse în versuri iambice. Această parte din urmă cuprindea aproximativ o jumătate din întinderea piesei și era rostită cu acompaniament de flaut; ea se compunea din pasaje cântate și din recitative.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(sursa: Ion Zamfirescu – „Istoria universală a Teatrului. Volumul I: „Antichitatea”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958)
