Atellanele, întocmai ca palliata și togata, au durat cât au durat. Nici acestea n-au avut destulă tărie și destulă substanță pentru a constitui un teatru latin național. Toate, până la sfârșit, au cedat față de preferința mult mai stabilă pe care marele public latin a arătat-o mimelor. Ce erau acestea, din ce se constituia conținutul și manifestarea lor scenică?
Pentru a stabili filiația exactă a mimelor latine, e necesar să ne întoarcem cu mintea la teatrul grec, și anume la unele din formele lui decadente. Mimele au apărut întâi în Grecia. Este vorba de improvizații comice, scurte, cu notă bufonă, pe care le jucau niște actori numiți în diferite feluri: sofiști, disceliști, paradoxologi. Denumirea de „mime” s-a stabilizat atunci când aceste producții au început să fie scrise. Repede, mimele au devenit populare în Grecia. Aduceau în scenă, mai cu seamă, imitări bufone de caractere și personaje. De obicei, erau scrise în versuri iambice, de unde denumirea de miniambi, dată adesea atât pieselor, cât și autorilor. Acestora din urmă li se mai spunea și mimografi.
În general, mimele erau niște farse libere, uneori chiar indecente, zugrăvind trăsături ridicole ale indivizilor și ale situațiilor contemporane. Acțiunea era minimă sau chiar lipsea cu totul; tot așa, lipsea și corul. Interpretarea actorilor nu-și simțea obligația să respecte textul. Adesea, gesturile treceau înaintea cuvintelor. De altminteri, se crede că originar, mimele erau în proză. Forma versificată s-a dezvoltat doar mai târziu. Piesele erau de mai multe feluri: hilaro-tragedii, parodii, silii (mici poeme mușcătoare, cu elemente atât de dramă, cât și de satiră în ele), griffi (piese semănând cu niște șarade în acțiune).
Reprezentarea mimelor se făcea cu acompaniament muzical de flaut, de aici și denumirea de mimaules. Deși de proveniență și de factură populară, mimele au constituit adesea o desfătare a celor bogați și puternici, prin aceea că ridiculizau defectele celor mulți, răzbunându-i astfel împotriva comediei democratice, a cărei satiră se îndrepta împotriva aristocrației.
Actorii de mime, dată fiind mulțimea personajelor și situațiilor puse în scenă, erau numeroși. S-a propus o clasificare a lor, după natura rolurilor pe care trebuia să le joace. Unii, de pildă, biologii, aveau specialitatea de a reproduce pe scenă caractere ori de a întocmi portrete personale. Alții, cinedologii, erau maeștrii glumelor licențioase și ai gesturilor obscene. Tot așa, parodiștii imitau pe luptători, pe poeții ditirambici sau pe alții, după cum logomimii aveau misiunea să parodieze vorbirile sau pronunțiile defectuoase.
O altă clasificare numește pe actorii de mime după costumul pe care-l purtau în scenă: ithyfalli, phallophori, magozi. Între aceștia, phallophorul întrunea cel mai bine caracterele mimului primitiv. În timpul jocului nu purta mască. Actorul avea, însă, obrazul mânjit cu funingine sau acoperit cu scoarță de papirus. Îmbrăca un plastron făcut dintr-o rețea de cimbrișor, pe care se adăugau frunze de acant (talpa-ursului) și punea pe cap o coroană de iederă cu violete. Făcându-și intrarea pe scenă, în pas măsurat și cadențat, el rostea de regulă cuvintele: „Bacchus! Bacchus! Bacchus, ție, Bacchus, îți consacrăm aceste versuri!”
Alți actori, ithyfallii, care se bucurau de trecere mai cu seamă în Grecia Mare, purtau o mască ale cărei culori trebuia să redea obrazul unui om turmentat de băutură. Ei aveau pe cap o coroană și erau îmbrăcați într-o tunică împestrițată, ale cărei mâneci lungi atârnau mai jos decât mâinile.
Nu toate mimele erau licențioase. Grecii au compus și mime decente, cu conținut moral. Acestea, însă, nu erau destinate scenei populare, ci erau degustate doar în cercuri restrânse. Cel mai de seamă autor de asemenea mime a fost Sofron din Siracusa. Un alt autor, ale cărui mime au primit denumirea de mime aristocratice, a fost Xenarc. Comediile acestora erau reprezentate în interiorul palatului lui Hieron. Aristotel le citează adesea. Se spune, de asemenea, că Platon le asculta cu plăcere. Cu privire la formă, se crede că erau scrise într-o proză cadențată, foarte apropiată de forma versificată.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(sursa: Ion Zamfirescu – „Istoria universală a Teatrului. Volumul I: Antichitatea”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958)
