Comedia latină, dacă e să o comparăm cu teatrul antic grecesc, n-a cunoscut o evoluție inegalabilă. Aceasta nu înseamnă, însă, că n-a avut parte de realizări, cu conținuturi demne de luare aminte, cu partea ei de originalitate. Romanii, ca de altminteri toate popoarele italice, aveau totuși aptitudini naturale pentru arta dramatică, în general, și pentru arta comică, în special. Populația țărănească din Latium era vestită pentru umorul și buna dispoziție, pentru nota sa de bun-simț și de ironie mușcătoare. Nu avea finețea și ingeniozitatea grațioasă a grecilor. În schimb, știa să observe bine, să găsească ridicolul oamenilor și al situațiilor, să descopere partea caricaturală din înfățișarea oamenilor și din faptele lor. Deopotrivă, știa să găsească expresia potrivită care, în cuvinte puține dar pătrunzătoare, să dea tuturor acestora formularea așteptată.
Comedia palliata
Comediile latine de inspirație și de factură grecească se numeau palliatae sau crepides. Denumirea se trăgea de la pallium și crepides, costumele grecești în care se îmbrăcau personajele de pe scenă.
Comedia de proveniență greacă a fost introdusă și aclimatizată la Roma odată cu tragedia. Aceiași autori care au compus primele tragedii au compus și primele comedii.
Primul care trebuie menționat este Livius Andronicus. Știm despre el că a fost cel mai activ propagator al influenței grecești la Roma. Opera lui comică s-a pierdut în întregime. Ni se mai păstrează din ea doar două titluri și patru-cinci versuri. Ce putem presupune e că aceste comedii nu erau îndeajuns de adaptate gustului încă rudimentar al publicului latin. Altminteri, nu ne-am putea explica de ce tinerii romani de familii bune nu s-au legat de ele, ci pentru moment le-au respins, le-au lăsat pe seama actorilor de profesiune, pentru ca, în schimb, să se întoarcă la reprezentații de satiră, adică de forme comice mult inferioare, dar care în ochii lor aveau meritul că erau produse naționale ale spiritului latin.
Ennius, ca poet comic, a avut o soartă asemănătoare. Și despre el știm doar foarte puține lucruri. Cunoaștem în mod cert numai trei titluri de comedii: Ambracia, Cupiuncula sau, poate Caprunculus, și Pancratiastes. Cel de-al patrulea, Celestis, e doar probabil. Se crede că toate erau opere mediocre.
Mult mai marcat a fost Naevius. Ca autor comic, s-a realizat pe mai multe registre decât Livius Andronicus. Găsim în repertoriul său atât comedii cu titluri grecești, cât și altele cu conținuturi latine. În primele a folosit procedeul de contaminare. Acesta consta în a cuprinde într-o singură piesă acțiuni, episoade și personaje din mai multe modele grecești.
Fragmentele ce ni s-au mai păstrat din opera lui comică, departe de a ne oglindi toate caracterele acesteia, sunt în măsură să ne descopere unele trăsături interesante. În bună parte, verva satirică și batjocoritoare din comediile lui Naevius continuă pe aceea a vechilor cântece fescennine. Multe din glumele sale, cu tonul lor rustic, erau făcute să placă țăranilor, soldaților, în general mulțimilor
cuprinse de entuziasmul serbărilor populare. Alteori, sub haina de glumă și de ironie a versurilor comice, putem recunoaște observații, sugestii și sfaturi morale. Nota vie și spirituală în care sunt redate face ca intenția lor moralizatoare să nu pară greoaie sau afectată.
În comediile cu subiecte locale, Naevius, luând oarecum ca model spiritul caustic de polemică al lui Aristofan, nu s-a sfiit să pună în cauză familii și personaje dintre cele mai de seamă ale Romei.
Încercarea lui Naevius nu era ușoară. În orice caz, ea apărea însoțită de riscuri mari. Fapte care la greci puteau să pară simple, firești, la romani erau de natură să trezească reacțiuni și rezistențe. Cu spiritul lor de toleranță și de privire mai liberă asupra lucrurilor, grecii admiteau ca satira să meargă cât de departe, punând în cauză chiar pe cei mai înalți demnitari ai cetății; ce se cerea, era ca această satiră să cadă pe situațiuni omenești reale și să fie prezentată în condițiuni artistice. Roma, în schimb, era un spațiu al disciplinei, al respectului sacrosanct pentru ceea ce purta marca autorității de stat. În asemenea condițiuni, a satiriza public o instituție sau un personaj politic putea să fie considerat un act de rebeliune sau o lipsă de respect față de formele vieții de stat. De altminteri, legile romane interziceau în mod formal ca scriitorii să atace public viața de cetate și pe cetățeni.
Oarecum, încercarea lui Naevius a rămas o muncă izolată. Nici contemporanii și nici urmașii lui nu-și găsesc vreun îndemn de a o continua. Curând, comediile latine vor renunța cu totul la subiectele sau la aluziile politice, pentru a se preocupa doar de viața particulară ori de viața de lume. Cu alte cuvinte, nu va triumfa spiritul grec din teatrul lui Aristofan, ci acela din comediile urmașilor acestuia. O clipă, într-adevăr, Naevius a încercat să reediteze la Roma gloria lui Aristofan. Însă Plaut, care ca fecunditate comică îi este superior, va rămâne credincios lui Filemon și lui Menandru, făcând în așa fel încât principala manifestare a comediei palliata să poarte întipăririle acestora.
Documentare realizată de
Valentin ANDREI
(sursa: Ion Zamfirescu – „Istoria universală a Teatrului. Volumul I: Antichitatea”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958)
