După ani de lupte între diverși pretendenți, pe tronul regilor maghiari se impune o rudă pe linie maternă a ultimilor arpadieni, Carol Robert de Anjou, dintr-o ramură a regilor. Noul rege, strâns legat de papalitate, va intra curând în conflict cu marele-voievod Basarab, căruia, totuși, îi recunoaște în 1324 stăpânirea peste toată Țara Românească, în calitate de vasal. Dar în toamna anului 1330, îngrijorat de atitudinea prea independentă a lui Basarab și de legăturile sale cu bulgarii și tătarii, Carol Robert intră în Muntenia cu o oaste mare, cu intenția să-și impună în toate privințele autoritatea de suzeran. Dar, la întoarcerea către Ungaria, marea sa oștire e surprinsă de armata lui Basarab într-o trecătoare – încă neidentificată cu siguranță, dar cunoscută în istoriografie cu numele de „Posada“ -, lovită și din spate, și din coaste de ostași care prăvălesc bolovani de pe munți, în timp ce înaintarea, prin strâmtoare, e tăiată de copaci rostogoliți de-a curmezișul. Trei zile de-a rândul ține măcelul în care piere floarea nobilimii maghiare. Dezastrul e pomenit de mai multe surse, între care o cronică ilustrată cu miniaturi în culori (Chronicum pictum Vindobonense), unde se vede cum regele scapă cu fuga, pe când ostașii lui Basarab, cu cojoace în spinare și căciuli pe cap, de pe o stâncă înaltă, trag cu arcul și prăvălesc bolovani asupra cavalerilor în armură.
Se cuvine a fi adusă în prim-plan și contribuția aliaților lui Basarab. Dacă arcașii rustici joacă un rol capital în bătălia de la Posada, asta nu înseamnă că ei formau toată armata voievodului, care nu putea să nu aibă, ca în întreaga Europă medievală, o călărime cu platoșe, spade, sulițe și securi, iar cei mai avuți, cu zale.
1330 este, așadar, momentul când acest voievodat al Munteniei devine cvasi-independent. Dar independența în Evul Mediu nu are importanța pe care ne-o închipuim noi astăzi. Toate țările din Europa au suverani care sunt mai mult sau mai puțin vasalii altcuiva. De pildă, regele Angliei era vasalul regelui Franței, fiindcă poseda unele ducate și comitate pe teritoriul francez, pentru care el trebuie să presteze jurământ de credință unui rege care îi este suzeran pentru acele ținuturi.
În același timp, să nu credem că a fi vasalul regelui Ungariei era o înjosire. Acest principe al Munteniei trebuia să fie vasalul regelui Ungariei, iar dacă Basarab, la un moment dat, se răzvrătește împotriva regelui maghiar e ca să fie mai puțin dependent de suzeranul său. Pe urmă însă, se împacă cu regele Ungariei și prestează din nou jurământul de vasalitate.
La fel de adevărat este că regele Ungariei și voievodul român aveau interese economice comune: să aibă acces liber la Marea Neagră pentru negoțul cu Orientul, care aducea mari profituri vamale. De la Sibiu și Brașov porneau drumuri comerciale către porturile controlate de negustorii genovezi pe Dunăre și pe coasta Mării Negre, la Vicina, la Chilia, la Cetatea Albă și până pe coastele Crimeii. Cu ajutorul regelui și în numele lui, voievodul muntean, întorcându-se împotriva tătarilor, își întinde stăpânirea până la Delta Dunării și la primele cetăți genoveze, îngăduind crearea, pe drumul comercial către Chilia și Marea Neagră, a unui soi de condominium româno-ungar.
Urmașii lui Basarab. Anul 1339: alege definitiv între Roma și Constantinopol
Lui Basarab, după o lungă domnie, îi urmează, în 1352, fiul său, Alexandru. În primele documente externe referitoare la domnia lui, îl găsim în termeni buni și cu papa, și cu regele Ungariei. Dar în 1359, supărat că regele îi poprește corespondența directă cu papa, de la care spera o recunoaștere ca domn autocrat – adică suveran, care deține domnia de la Dumnezeu și nu printr-o alegere sau o numire -, voievodul muntean se adresează patriarhului de la Constantinopol și împăratului bizantin și obține ca mitropolitul de la Vicina, rămas fără mulți enoriași din cauza invaziilor tătare, să fie mutat la Argeș, la Curtea lui de „domn autocrat al Țării Românești”.
Cam în aceiași ani clădește frumoasa biserică domnească de la Curtea de Argeș, unde îl găsim reprezentat în pronaos: personaj mărunt și smerit, zugrăvit îngenuncheat în fața chipului lui Cristos, al Maicii Domnului și al Sfântului Nicolae, sfânt foarte venerat în Biserica răsăriteană.
Anul 1359 apare astfel ca o a doua dată crucială, după 1330, dată când dinastia lui Basarab, cu toate sforțările Bisericii catolice și Curții maghiare de a lega Țara Românească de Roma, a ales să se lege definitiv de Biserica de la Constantinopol, de care ținea de veacuri majoritatea locuitorilor țării.
Această întorsătură n-a fost pe placul regelui Ungariei Ludovic I, care a continuat presiunea și a trecut la asuprirea succesorului lui Nicolae Alexandru, Vladislav, rămas în memoria populară sub numele de Vlaicu Vodă. Dar nici acesta n-a schimbat linia politică a predecesorului său, ba a îndrăznit chiar să opună rezistență cu armele, ajungând, în cele din urmă, în 1368, la un compromis favorabil țării sale: regele Ungariei, în schimbul jurământului de credință, îi recunoștea domnia asupra Țării Românești și Severinului, și-i dădea, ca feudă, ducatul Făgărașului.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(suport de documentare: Neagu Djuvara – „O scurtă istorie ilustrată a românilor”,
Editura Humanitas, București, 2013)
