Ne-am referit în cele mai recente două numere ale publicației noastre la marii boieri ai Moldovei și Țării Românești. Cine urma în ierarhia statului după marii boieri? În hrisoave, Vodă se adresează întotdeauna „boierilor mei mari şi mici”. Exista, așadar, o categorie întreagă de boieri mai mici, care aveau şi ei moşii şi se bucurau de anumite privilegii în schimbul serviciului în oştire sau la Curte.
Boierii mici
Dacă – aşa cum am văzut – primul „mare-voievod” a găsit, gata constituită, o categorie socială de posesori de pământ şi de şerbi, de îndată ce şi-a consolidat autoritatea a încercat să lărgească această clasă cu oameni credincioşi lui, sau care se remarcaseră prin vitejie în război. Aceasta se făcea dăruindu-le pământ în regiuni încă pustii sau slab populate, ori pământ confiscat de la alt boier, considerat nevrednic sau trădător (i se zicea „hain”). Foarte repede s-a stabilit un obicei (o cutumă), a cărui origine istorică nu s-a lămurit deplin, după care voievodul avea asupra pământului întregii ţări un fel de drept superior de proprietate. Juriştii vorbesc de „dominium eminens”. Aceasta îi dădea dreptul să atribuie cui voia pământurile vacante sau nelucrate să moştenească pământurile sau casele rămase de pe urma unui posesor mort fără moştenitori, să confişte bunurile unui boier hain. Acest drept recunoscut voievodului reprezenta pentru el un puternic mijloc de presiune asupra boierilor, mari şi mici, şi a fost sursa unei continue înnoiri a clasei boiereşti. Singura limitare a arbitrariului voievodului o reprezenta riscul de răzvrătire marilor boieri, fie că aceştia luau armele împotriva domnitorului, fie că intrigau împotriva lui la Constantinopol, fie că se refugiau în Ungaria sau în Polonia, de unde se puteau întoarce cu ajutor împotriva lui.
Rolul Bisericii
În Țările Române, marea boierime a fost mai apropiată de putere decât Biserica. Mai întâi, fiindcă primii înalţi ierarhi ai bisericilor noastre au fost numiţi de Patriarhia de la Constantinopol şi au fost de cele mai multe ori greci. Mai târziu, când am izbutit să avem mitropoliţi, episcopi, stareţi de-ai noştri, multă vreme s-au recrutat şi ei dintre boieri, fiindcă Biserica, în societatea medievală, reprezenta o pârghie însemnată în exercitarea puterii.
Înfiinţarea de schituri şi mănăstiri e străveche în toată aria locuită de români. Avem dovezi privind existenţa unei vieţi monahale şi în Ardeal, şi în Ţara Românească, şi în Moldova cu mult înainte de întemeierea voievodatelor. Mai târziu, documentele, în special hrisoave de organizare şi de înzestrare a marilor aşezăminte mănăstireşti, sunt foarte numeroase. Voievozii şi boierii, din evlavie şi pentru iertarea păcatelor, se vor întrece în generozitate faţă de mănăstiri. Avem chiar danii făcute mănăstirilor noastre de suverani străini, ca Lazăr al Serbiei sau Sigismund al Ungariei, pe când domnii noştri vor începe să sprijine din ce în ce mai mult mănăstirile din restul ortodoxiei, în special pe cele de la Muntele Athos, pe măsură ce dispar rând pe rând ceilalţi principi creştini ortodocşi: ţarii bulgari, despoţii sârbi, despoţii greci, împăratul de la Constantinopol.
În Ţara Românească avem un mitropolit la Argeş, din 1359. În Moldova, va fiinţa, de asemenea, o mitropolie îndată după întemeierea voievodatului, nu fără conflicte iscate între domni şi patriarhie. Sediul mitropoliilor se va muta odată cu schimbările de rezidenţă ale domnilor ţării. Faptul e oarecum simbolic pentru strânsa legătură dintre domnie şi capul Bisericii. După o tradiţie bizantină, care a căpătat în istoriografie numele de „cezaropapism”, puterea civilă, împăratul, domnul, a avut aproape întotdeauna întâietate asupra patriarhului sau mitropolitului când s-au ivit conflicte de competenţă. Şi domnii Ţării Româneşti sau ai Moldovei au avut conflicte cu mănăstiri, cu mitropoliţi sau cu patriarhul de la Constantinopol, şi mai întotdeauna a învins voinţa domnească.
Clerul inferior, preoţimea, în special la ţară, se recruta aproape mereu din ţărănime, iar cultura religioasă a slujitorilor bisericii lăsa adesea de dorit.
În schimb, în câteva dintre marile mănăstiri, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, se concentra activitatea culturală a ţării. Se făcea copiere şi împodobire de manuscrise, unele de reală frumuseţe artistică, iar mai târziu, traduceri în româneşte ale Sfintei Scripturi şi ale altor cărţi duhovniceşti. Existau și ateliere de broderie religioasă şi domnească, şcoli de pictură murală. În acest fel, acolo, departe de zbuciumul lumii şi adesea şi de grozăviile ei, îşi vor găsi adăpost veacuri de-a rândul toţi cei care căutau în rugă şi înfrânare liniştea sufletului.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(suport de documentare: Neagu Djuvara – „O scurtă istorie ilustrată a românilor”,
Editura Humanitas, București, 2013)
