Încercăm să oferim prin acest mic studiu câteva file dintr-o istorie uitată: Mănăstirea Pionul şi Palatul Cnejilor Cantacuzini, de la poalele Muntelui Ceahlău. Demersul nostru se constituie într-o pledoarie pentru un monument de o mare frumuseţe şi însemnătate pentru istoria noastră şi care, din neştiinţa, nepăsarea şi nemernicia oamenilor, arată astăzi ca nişte jalnice ruine. Are din nou nevoie de mâna omului, de această dată pentru o necesară reconstituire, şi ne dorim ca autorităţile în drept să sprijine această firească întreprindere.
Mănăstirea Pionul îşi are începuturile învăluite în legendă, primul ei ctitor fiind Silvestru. În documente domneşti din 1638 şi 1641, Mănăstirea Pionul este menţionată şi cu fostul ei nume – Schitul lui Silvestru. Gheorghe Lupu, fratele domnului Vasile Lupu, impresionat se „osârdia spre credinţă“ a călugărilor şi de frumuseţea locurilor, a construit o biserică de zid pe care a înzestrat-o cu cele trebuitoare.
Antonie Ruset, ginerele lui Gheorghe Lupu, a făcut din Mănăstirea Pionul o mică cetate, după cum spune inscripţia aşezată deasupra porţii: „Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh, acest zid împrejurul mănăstirii l-am zidit Io Alexandru Voevod i gospoda ego Aniţa sin Ioana Antonie Rosetto Voevoda, ginere lui Giorgio hatman vă leato 7184 (1676 n.n.)“. Marele boier Toderaşcu Cantacuzino a construit aici un turn mare, rotund. O inscripţie pusă la înălţimea de trei metri arată acest lucru. Mănăstirea Pionul a devenit o adevărată cetate bine fortificată şi, dată fiind aşezarea sa la marginea ţării şi în zona montană, capătă un rol însemnat în istoria Moldovei.
În cetăţuie s-au cantonat polonii în timpul ocupaţiei lui Sobieski a Nordului Moldovei (1683-1691) şi domnitorilor ţării le-a fost greu să-i scoată de acolo. Tot aici s-a adăpostit şi spătarul Şerban Cantacuzino, viitorul domn al Ţării Româneşti, care fugise de „urgisirea“ lui Grigore Ghica. Printre cei care au aflat aici scăpare şi adăpost au fost şi marii boieri ai ţării nemulţumiţi de domnia lui Constantin Duca sau Antioh Cantemir. În perioada 1789-1792, în războiul ruso-austro-turc, în fruntea boierilor care s-au alăturat ţarinei Ecaterina a II-a s-a aflat Matei Cantacuzino, care a dovedit o mare vrednicie ostăşească şi credinţă. Atunci când ruşii înfrânţi au părăsit Moldova, Matei Cantacuzino a plecat alături de ruşi. În Rusia s-a aflat la mare cinste, fiind numit consilier imperial şi a primit titlul de cneaz pentru el şi fiii săi.
Fiul său, Gheorghe Cantacuzino, devenit polcovnic în armata rusă, participă la războaiele ruso-turce din 1806-1812, care s-au încheiat cu ruptul Basarabiei, iar apoi a aderat la mişcarea eteristă. În 1821, a intrat în Moldova ca general-aghiotant al eforului Alexandru Ipsilanti. După înfrângerea de la Drăgăşani, unii dintre eterişti, în frunte cu Iordachi Olimpiotul şi Farmachi, au încercat să scape în mănăstirile întărite ale Moldovei. O rezistenţă eroică au susţinut la Mănăstirea Secu, iar un mic grup care a supravieţuit a pornit spre Transilvania. Urmăriţi de turci, au pătruns în Mănăstirea Pionul şi aici au rezistat două zile. Turcii au adunat din sate câlţi de cânepă şi lemne uscate şi au dat foc zidurilor şi apoi şi bisericii. Mavroforii au murit până la unul în strigăte de „Trăiască Grecia!“. Biserica ce fusese reparată în 1820 (după cum spune pisania din pridvor) a avut greu de suferit după asediul turcilor şi abia în 1825 s-au efectuat din nou reparaţii.
Gheorghe Cantacuzino se întoarce în Moldova şi acordă o mare atenţie moşiei Hangu şi cetăţuii care primeşte numele de Palatul Cnejilor. Ridică noi turnuri, înalţă zidurile, construieşte locuinţe pentru familia sa şi slujitori. Cu sprijin din partea consulului rus la Iaşi, Karl de Kotzebue, reuşeşte în 1844 să-i deposedeze pe călugări de toate pământurile lor şi îi alungă.
Oaspeţi de seamă au călcat pragul curţii lor de la poale de Ceahlău: Vasile Alecsandri, Alecu Russo, J.A. Vaillant, Wilhelm de Kotzebue, Alexandre Dumas-tatăl. Acesta din urmă numit a scris o frumoasă povestire „Strigoiul Carpaţilor“, inspirându-se din legendele locurilor şi descriindu-le cu măiestrie. Vasile Alecsandri, după înfrângerea revoluţiei din martie 1848 de la Iaşi, fuge spre Transilvania pe drumul Hangului. Împreună cu un grup de alţi revoluţionari pregătește o rezistenţă la Palatul Cnejilor, cu sprijinul sătenilor. Dar, lefegii lui Mihail Sturdza, în număr mare, se îndreaptă spre Hangu şi convinşi de inutilitatea luptei, revoluţionarii trec prin „vama ursului“ în Ardeal.
În 1849, Gheorghe Cantacuzino împarte averea fiilor săi şi pleacă în străinătate, la băi. Fiii săi risipesc banii şi fac mari împrumuturi, lăsând gaj şi ultimele moşii. Printre cei ce le-au oferit bani a fost şi hatmanul Grigore Ghica, devenit apoi domn. El a grăbit licitaţia moşiilor cnejilor. Moşia Hangu a fost cumpărată de Smaranda Sturdza. Cnejii, împreună cu slujitorii, s-au baricadat în cetăţuia lor. Dar lefegii domneşti au ajuns foarte repede la Palatul Cnejilor şi au făcut la fel ca turcii la 1821: au dat foc zidurilor. După o rezistenţă disperată, unul dintre cneji s-a sinucis, iar ceilalţi doi au suportat un drum ruşinos până la Iaşi, apoi au fost expatriaţi. În urma lefegiilor au rămas doar ziduri goale.
Palatul Cnejilor este astăzi în ruine, dar biserica se înalţă parcă la fel de semeaţă ca acum patru secole şi din ea se aud iarăşi cântări şi slujbe religioase. Încheiem cu spusele lui Constantin Matasă, născut nu departe de Palatul Cnejilor: „Călătorii care merg să vadă Durăul şi Ceahlăul să se oprească o clipă la Palatul Cnejilor, de la Schitul Hangului. Aici stă scrisă o pagină însemnată din istoria Moldovei, o pagină din care se pot învăţa multe: înflorirea este totdeauna rodul unei credinţe şi al unei vrednicii, iar decăderea pretutindeni este sfârşitul vieţii bicisnice şi de risipă“.
Foto Adolpf Chevalier 1933, vedere de sud
Foto: Chevalier
Autor articol: Prof. Daniel DIEACONU
