Continuăm periplul virtual în viața de zi cu zi a strămoșilor noștri în lumea plină de farmec a meșteșugurilor populare. Astfel, aflăm că încă din antichitate, meşteşugul ţesutului era practicat pe scară largă. Columna lui Traian şi monumentul de la Adam Clisi vădesc, în scene sculptate, o bogată utilizare a ţesăturilor la geto-daci. Stampe de epocă ilustrează continuitatea acestui meşteşug.
Apoi, în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea, se vorbea despre războaiele de ţesut care „erau mai răspândite decât plugurile“. Ion Creangă pomeneşte, în „Amintiri din copilărie“, că pe Valea Ozanei vuiau satele de vatalele războaielor de ţesut. Parte din produsele industriei casnice, mai ales din zona de munte şi deal, până aproape în secolul al XX-lea, erau exportate în Sudul Peninsulei Balcanice.
O operaţie prealabilă ţesutului era prelucrarea materiei prime: cânepa, inul, lâna, borangicul şi bumbacul (ultimul, adus din America, a fost introdus în Europa în secolul al XVIII-lea).
Argelele sau războaiele de ţesut, numite la români uneori şi stative, efectuau ţesături înguste, în foi. După tehnica lor, ţesăturile erau clasificate în simple sau ornamentate. Cele mai vechi ţesături simple au fost: ţolurile, pănurile şi poclăzile (pături miţoase), lăicerele, pocliturile (coviltire de căruţă), traistele, strecătoarele.
Ţesăturile ornamentate sunt destul de vechi. Ornamentarea se obţinea din năvăditură sau din alesătură cu mâna; în primul caz se realizau motive geometrice în relief, monocrome, în al doilea caz, motive geometrice plate şi policrome. În ambele cazuri, ornamentarea putea fi liniară şi dungată sau vârstată (la ştergare, catrinţe) şi în cîmpuri cu alesături (la cuverturi). În zilele noastre, ţesăturile neornamentate (abaiele, dimiile, şiacul, sumanele) nu se mai execută, pentru că produsul industrial echivalent e mai ieftin. În schimb, alesăturile fine (velinţele, scoarţele, chilimurile, covoarele) şimaramele de borangic se produc încă în casele ţărăneşti de la munte.
Portul la români
Deosebirile de la o zonă etnografică la alta se resimt în ţara noastră în costumul femeilor şi bărbaţilor după tipul de piese, culoare şi ornamentele specifice. Piesa de bază în costumul popular e cămaşa: la femeie ia (simplă sau cusută cu flori), iar la bărbat cămăşoiul. Cămaşa femeii se completează cu poale (fustă) şi la bărbaţi cu turetci, brăcinarişi cioareci, cu iţari şipantaloni. Peste poale, femeia puneoprege (în Banat), catrinţă (în Moldova), iotă (în Muntenia), vâlnic (în Oltenia), şorţ (în Transilvania). Bărbaţii prind pantalonii cu brâie, cu bete, curele, cu chimire late (numite uneori şi şerpare). Peste cămăşi, femeile şi bărbaţii poartă pieptare de piele sau dimie, cojocele şi cojoace (bundiţe şi bunde), simple sau înflorate.
Ca îmbrăcăminte exterioară sunt de reţinut: sumanul de lână (în Moldova, Muntenia, Transilvania), şuba de piele (în Muntenia), saricaşi guba (în Maramureş), bobul(în Făgăraş), ţolul (în Carpaţii Meridionali).
Femeile poartă pe cap ştergare şi broboade(în Moldova), maramede borangic (în Muntenia), conduri şi bonete (în Banat şi Transilvania), iar bărbaţii căciuli lungi, ţuguiate (ţuţe) sau largi în fund, din piele de oaie (cuşme), comănace împletite din lână şi pălăriide pâslă, peste care se pun iarna glugi din dimie; vara poartă dopuri de paie.
Din încălţămintea locală au dispărut obielele şi opincile şi s-au introdus piesele de încălţăminte modernă, ciorapii de bumbac, bocancii şi cizmele.
Documentare realizată de
Valentin ANDREI
