În episodul patru al serialului dedicat toponimiei din masivul Ceahlău aminteam de Stânca lui Nicandru. Ca orice nume a locurilor din zonă, și acesta are povestea lui, are acel izvor de unde a pornit în istorie și a ajuns până la noi.
Mitul acestei stânci ne este redat de doctorul Gheorghe Iacomi (19 aprilie 1914 – 18 octombrie 1991), pionierul turismului montan din ținutul Neamț, mit pe care, la rândul său celebrul chirurg îl aflase prin intermediul unei istorisiri, de pe la 1897, făcută de părintele Gherontie de la Schitul Durău, în „Albina“, una dintre publicațiile vremii.
„Se zice că prin aceste locuri trăia odată, în vremea de demult, un pustnic cu nume Nicandru. Era un om tare cinstit și cu mare frică de Dumnezeu. Toată viața și-o petrecu aici, în munte, și nu se hrănea decât cu ierburi și buruieni.
Într-una dintre zile, cam pe la amiază, mergând el printre stânci, zărește de departe una din vârful căreia picura ceva galben. Apropiindu-se de locul acela, vede în adevăr jos, lângă stâncă, o grămadă sleită. El, neștiind ce-o fi asta, luă câteva bucățele din grămada cea mare și le băgă în buzunar. Mergând el într-una dintre zile la Târgul Pietrei, se duse la un băcan să târguiască câte ceva. Și, din vorbă în vorbă, pustnicul Nicandru îi arătă bucățelele cele galbene găsite lângă stâncă. Negustorul, șiret, i le luă și-i dădu trei sute de parale pe ele.
– Ia niște «mital» (metal), nu face el trei sute de parale, dar îți dau sfinției tale, pentru că te știu că nu ții la bani și să cumperi niscaiva odoare la schit.
Ei, da’ vedeți dumneavoastră, «mitalul» cel galben, vorba băcanului, era – nici mai mult, nici mai puțin – decât aur de cel mai curat, din care se fac galbenii cei nemțești.
Pustnicul Nicandru se duse apoi de cumpără cu banii ce i-a dat băcanul un clopot, care – se zice – se mai află și azi în clopotnița schitului Durău, de la poalele Ceahlăului.
Nicandru începu însă a nu mai fi liniștit. Ispita intrase în sufletul lui. N-a găsit el doară niște «mital», care se vinde pe bani!
Așa că se mai duse o dată să ia câteva bucățele, pentru a le duce iarăși băcanului din Piatra. Umblă el printre stânci și căută. Căută Nicandru în stânga, căută în dreapta, dar stânca din care picura aur nu o mai găsi. O zi întreagă, două și trei zile o căută el, chiar o săptămână. Dar în zadar, stânca nu era de găsit. Erau ele, nu-i vorbă, destule stânci pe Ceahlău, dar stânca aceea cu «mitalul», căutată de pustnicul Nicandru, care picura aur, dispăruse și, cinstiți boieri, dispărută a rămas până în ziua de azi.“
Șugubăț, părintele Gherontie adăuga și un final pe măsura poveștii: „Iacă așa l-a ispitit Diavolul pe Nicandru să se lăcomească la cele pământești! El nu trebuia să se atingă de cea stâncă ce picura aur că, deh – mai știi minunile Domnului? -, ea ar fi rămas până în ziua de azi și s-ar fi putut pricopsi tăt norodul din țara românească și tot să nu se mai isprăvească!“
Documentare realizată de
Valentin ANDREI
