Pentru pietreni, Emil Bucureșteanu reprezintă un eminent pedagog, un hâtru filosof, un pasionat fotograf al transformărilor pe care le-a suferit urbea în ultima jumătate de veac (cel puţin!) şi, nu în ultimul rând, un om al cuvintelor, gândurile şi trăirile sale fiind aşternute pe hârtie atât în proză cât şi în vers.
Emil Bucureşteanu s-a născut în ziua de 28 ianuarie 1932, la Slobozia, Roznov, Neamţ. Viitorul profesor, poet, prozator șii publicist a absolvit cursul inferior la Liceul „Petru Rareş“ din Piatra-Neamţ. A întrerupt studiile, în perioada 1947-1951, apoi, le-a continuat la Şcoala Specială din Brăila şi a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti (1958).
Redactor, în tinereţe, la ziarul „Flacăra“, din Piatra-Neamţ, a desfăşurat ulterior o apreciată carieră didactică, fiind profesor de filosofie la Liceul „Petru Rareş“ și la Colegiu Naţional de Informatică, ambele din Piatra-Neamţ.
În presa locală şi cea cu tematică pedagogică, a avut colaborări cu „Ceahlăul“; „Steagul roşu“, „Preocupări didactice“, „Tribuna şcolii“, „Magazin“ și „Flacăra“.
De asemenea, a fost membru al Societăţii Scriitorilor din judeţul Neamţ.
Debutul editorial a fost consemnat în 2006, cu romanul „Student în filosofie – Pagini de dragoste“. Alte cărţi scrise de profesorul Emil Bucureşteanu: „Naiana şi Raşela“, „Ani de şcoală“, „Muntencele“, „Iubiri vinovate“, „Poemele iubirii“, „Povestiri“, „Cronici, eseuri“, „Proprietatea e sfântă“, „Drumuri întrerupte“ (colab.), antologia: „Poeţi nemţeni“, „Optezeci şi cinci“.
Dintr-un virtual eventai al scrierilor sale, ne-am oprit la volumul „Optzeci şi cinci“, apărut la Editura Muşatinia din Roman, în anul 2016, pe când profesorul Bucureşteanu se pregătea de cea de a 85-a aniversare. După un periplu prin amintirile anilor trecuţi, din copilărie şi până în prezent, autorul ne răsfaţă cu o serie întreagă de poeme de o tematică variată, de la cele de dragoste, la cele sociale, ori politice. Dintre ele, am ales, la final, poezia care duce cu gândul la titlul volumului – „Îmi număr anii“.
ÎMI NUMĂR ANII (din volumul „Optzeci şi cinci“, Editura Muşatinia, Roman, 2016) Îmi număr anii. Optzeci şi cinci sunt şi au trecut Mă uit înapoi: ce lung e-al meu trecut! Şi cât de-aproape e ziua cea dintâi: Vânt, zăpadă şi zvon de zurgălăi. Îmi număr anii. Pas cu pas. Mă-ngână Livada cu pruni şi nucul din grădină, Cu miei ce zburdă în cântec de-albină Cu gârla ce purta ale morii roate mari Şi şcoala: o, Doamne, ce mândreţe de şcolari. Îmi număr anii! Trecut-a tinereţea în zbor de rândunea, Pe stradă-s amintiri cu dor de libertate, Cu buchile din cărţi: Fântâni cu limpezi ape, Cu codrul de iubire, nimicuri însemnate, Cu lungi poveşti nespuse şi timpul ce trecea Şi ochii în care o lume venea să se adape. Îmi număr anii. He hei, ce-i viaţa în doi! Furtuni ca din senin apar. Aşijderea îmi trec. Stai drepţi în calea lor, de spate n-ai voie să te-ndoi. Cine o fi acesta ce ţipă şi-mi comandă? «Eu parcă eram altfel în mica mea covată» Şi nu mă lasă-n pace, în seamă vrea să-l iau. Desigur, n-am ce face, încet spre el m-aplec Şi totul s-a sfârşit. Un zâmbet: Ce şmecher! Ce deştept! OCHI NEGRI - ROMANȚĂ Ochi negri, ochi de mură, Ce mister purtați în voi Viața mi-ai schimbat-o, fată! Mă zidesc în ochii tăi. Ochi negri: Din ce lume veniți? Scriu la versuri fără număr Cu metafore neninse, Îmi creați mult dor și chin. Ochi negri. Tot mereu sunteți departe Sunteți fata din Sahara, Vreau pe ei ca să pun mâna, Dar n-ajung, mereu dispar. Ochi negri. Blestemată fie femeia Care are astfel de ochi Mi-a marcat pe-ascuns viața Ochii negri nu-i pot uita. SĂ DORM… Să dorm ochiul mă îmbie Din mână, creionul îl scap, pe hârtie Adorm obosit, pun capul pe masă. Se uită creionul iritat la mine Ușor îmi zice: -Scoală-te, frate! E timpul să pui mâna pe carte Și învață, învață De vrei să ai parte. -E vorbă-n zădar, e mare minciună Nu cartea îți face viața mai bună. -Continui cu ochii închiși - Prin carte îți crește iarba pe imaș Caii o pasc, nu boii ce trag.
Autor articol: Valentin ANDREI
