Mițuitul mieilor
Ciobanii alcătuiau grupuri sociale de 15-20 de oameni, desprinse și izolate de comunitățile sătești, care trebuiau să facă față tuturor vitregiilor naturii. Cunoștințele lor despre meteorologia, astronomia, etnobotanica, medicina populară erau impresionante. Viața singuratică a păstorilor, legată mai strâns cu natura înconjurătoare decât cu oamenii de la poalele munților, se întrerupea brusc la mijlocul sezonului pastoral, la Sântilie (20 iulie), când proprietarii oilor și nevestele ciobanilor urcau la stâne pentru mițuitul mieilor (tunderea mieilor fătați primăvara). Dacă oile și berbecii se tundeau în sat, înainte de urcarea lor la stână, între Sângeorz și Arminden, mieii se tundeau la stâne, la miezul verii pastorale. Era o activitate practică, dar și o întâlnire mult așteptată de ciobani cu soțiile și drăguțele lor. Dacă la stânele din Mărginimea Sibiului și Țara Oltului de la Nord de Carpați femeia a ajuns, începând din secolul al XIX-lea, să răspundă ca băciță de treburile stânei, pe latura sudică a munților ciobanii nu aveau voie să coboare în sat și nici să fie vizitați de parte femeiască până la Sântilie. Pentru prosperitatea turmei ei trebuiau să rămână curați și să nu vadă trup de femeie. Se spunea că „până la Sântilie femeia n-are ce căta în urmă de oaie”. În unele zone (Zăbala, jud. Covasna), ciobanii tineri coborau în sate la Sântilie ca să-și bage drăguțele în horă. Cu o zi înainte de Sântilie făceau cadou fetelor iubite câte o furcă de tors sau o cocuță de caș frumos modelată, simbol al afecțiunii și intențiilor de căsătorie.
Târgul Fetelor, de pe muntele Găina
Locuitorii Apusenilor, moții și crișenii, care extrăgeau aurul pentru înfrumusețarea palatelor și catedralelor imperiului austriac, și-au păstrat netulburați tradiția multimilenară de a urca o dată pe an pe muntele lor sfânt, Găina, spațiul ritual de desfășurare al târgului, hotar între două străvechi zone etnografice, Țara Moților și Țara Crișurilor, între moții din Vidra de Sus și crișenii din Bulzești.
Manifestarea preistorică la care se înălțau rugi divinității protectoare a femeilor măritate (manifestare identificată de arheologi cu Artemis, Iuno, Diana, și de etnografi și folcloriști cu Sânziana sau Drăgaica), a asimilat de-a lungul timpului funcții noi: schimb de produse (oale aduse de crișeni vândute pe unelte și vase din lemn lucrate de moți), petrecere, distracție.
Târgurile care au funcționat la început ca ceremonii de invocare a divinității protectoare a căsătoriilor și femeilor măritate au fost atestate și în alte localități: Hălmagiu (Bulciul Sărutului sau Târgul Nevestelor), Teiuș, Blaj, Recea (Târguri de Fete). La acestea se adaugă vestitele târguri ale Drăgaicei din Sud-Estul României.
Sărbătorile solstițiului de vară, inclusiv manifestarea de pe Muntele Găina, fac parte din patrimoniul cultural și istoric al vechii civilizații europene dominată spiritual de Zeița Mamă. Aceasta împarte rod holdelor semănate și femeilor măritate, înmulțește păsările, stropește cu miros și leac florile pentru vindecarea bolilor. Prin trăsăturile sale, zeița aceasta este opusă zeului indo-european al focului și Soarelui, a cărui amintire o păstrează alte târguri de pe plaiurile carpatice (Sântiliile sau Nedeile de Sântilie).
Documentare realizată de Valentin ANDREI
