Sărbătoarea bubatului
Abia trecuți de sărbătoarea Sfântului Andrei și de aroma de usturoi de pe la tocurile ușilor și ale ferestrelor și ajungem, iată, la perioada de trei zile cuprinsă între 3 și 5 decembrie, în care poporul român credea și celebra, în vremea veche, Sărbătoarea bubatului, numită, prin diferite regiuni românești, Sărbătoarea bubelor, Sărbătoarea vărsatului, Savele sau Savele bubatului.
Zilele bubatului începeau discret pe 3 decembrie, de Sofonia – nume popular al sărbătorii Sfântului Prooroc Sofonie -, continua cu intensitate maximă pe 4 și pe 5 decembrie, de Sfânta Varvara și Sfântul Sava, și se încheia, prin unele locuri, în ziua de Sfântul Nicolae (6 decembrie).
În aceste zile, mai ales femeile care aveau copii, nu muncea deloc. Altfel, riscau să li se îmbolnăvească odraslele de boala bubatului, adică de variolă (vărsat).
Sărbătoarea Sfintei Varvara
Un exemplu care demonstrează cum putea o reprezentare mitică să câştige funcţii polivalente în Calendarul popular este Varvara. Aceasta este prăznuită de mineri ca patroană a minelor şi de agricultori şi păstori ca stăpână a bubatului (variolei) şi a altor boli ale copilăriei. Varvara a preluat numele şi data de celebrare ale Sfintei Muceniţe Varvara din Calendarul ortodox (4 decembrie). Pentru a opri creşterea bubatului şi întărirea lui ca sâmburii, copiii nu mâncau în ziua ei de sărbătorire seminţe de fasole, linte, mazăre, dovleac, porumb, fierte sau coapte (Bucovina, Moldova, Basarabia).
Ca reprezentare antropomorfă, Varvara apare în tradiţiile populare ca zână, femeie bătrână, stăpână peste bolile copilăriei. Unele dintre atribuţiile sale aparţin zeiţei mumă. În unele sate din Sud-Vestul ţării, sărbătoarea, numită Zilele bubatului, avea trei zile (3-5 decembrie) şi era respectată de mame pentru a le feri copiii de variolă (bubat). Aceeaşi divinitate le indica minerilor unde să sape ca să dea de aur.
Documentare realizată de
Valentin ANDREI
(Etnolog Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)
