Asemănător celorlalte unităţi de măsurat timpul (ziua, săptămâna, anotimpul, anul) lunile sunt personificări, care pot fi bătrâne sau tinere, rele sau bune.
O legendă populară spune cam așa: Anul, era un moş bătrân, care avea 12 feciori numiţi ca lunile anului: Ianuar, Februar, Martie şi asa mai departe. Altă avere nu avea moșul, în afară de o vie. A dat Dumnezeu şi-au cules ei via, iar vinul ce le-a ieşit l-au pus într-un singur butoi şi s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-1 bea. Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în poloboc, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus canea. Vorba aceea – oameni cuminţi. Februar şi-a pus canea jos de tot, aproape de ultima doagă, că aşa era pe vremuri, cel mai mic rămânea la urmă.
Timpul trecea și fiecare dintre fraţi dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi, ca să facă în ciudă celorlalţi. Februar însă a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl găsea. Trăncănea verzi şi uscate şi mergea pe drum fluierând. Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: „Repede, repede termină el vinul şi să-l vedem ce face“. Într-o zi i-a venit poftă unui frate mai mare să-şi guste vinul. Suci de canea, dar nu curgea nicio picătură. Încercară şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau nici ei. Numai jos, la ultima doagă, partea lui Februar curgea fără întrerupere. Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după Februar, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, Februar plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice ca luna februarie poartă numele lui Februar şi e schimbătoare: aci cald, aci viscol, aci frig, după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui.
