Trecând de Bicaz, peisajul e dominat de prezența copleșitoare a Ceahlăului și a celor 3.000 de hectare de apă care formează „ochiul de mare” dintre Izvorul Muntelui și Poiana Teiului. Șoseaua (DN 15) se desfășoară dintr-o serpentină în alta și, după ce urcă pintenul de deasupra „golfului” Potoci, se avântă spre Buhalnița. Un roi de case acoperă terasa mai înaltă a Bistriței și coastele din jur, iar pe fundalul acestui decor mirific se profilează silueta zveltă și strălucitor de albă a strămutatei biserici a fostei Mănăstiri Buhalnița, având hramul „Intrarea în Biserică”. Pomenită vreme îndelungată sub numele de „Mănăstirea Hangu”, biserica de pe moșia cu acest nume este ctitorită de Miron Barnovschi Voievod, așa după cum el însuși mărturisește în așezământul din 25 martie 1627: „… Început-am a zidi și am făcut biserica aceasta… care iaste în partea apusului depărtet și întru deosebită pustie, în locul ce se cheamă Hangul. Și această urmare și facere am pus domnia mea a fi nerășuită în veci întru a noastră din nou zidită mănăstire de mai sus numită Hangul”.
După 1627, Miron Barnovschi, Vasile Lupu și alți voievozi ai țării, înzestrează „Mănăstirea Hangu” cu întinse moșii, mori și heleșteie. Ctitoria lui Miron Barnovschi își va spori necontenit avutul și va deveni astfel un puternic rival pentru boierii Cantacuzini, stăpâni ai moșiei Hangu, care-și revendică unele sate cedate mănăstirii printr-un schimb făcut cu Miron Barnovschi. Aceste disensiuni dintre călugării de la Buhalnița și Cantacuzini vor provoca un lung șir de procese, începând din 1653 și până la jumătatea secolului XX.
În anul 1715, în timp ce patriarhul Chir Samuil din Alexandria se afla în Moldova, voievodul Nicolae Mavrocordat închină Patriarhiei Mănăstirea Buhalnița cu tot venitul ei. De la această dată începe o grea perioadă în existența obștii monahale de la Buhalnița, ca o consecință a practicării sistemului de arendare a egumeniei. Conducerea mănăstirii era încredințată – prin licitație – aceluia care oferea un „embatic” anual mai mare. Egumenul Daniil, de exemplu, rânduit în 1814 pe o perioadă de 15 ani, se angaja să plătească Patriarhiei din Alexandria un embatic anual de 5.000 lei în primii 3 ani și 7.000 lei în anii următori, să nu facă nici o datorie care ar putea să greveze veniturile mănăstirii și să lase Patriarhiei întreaga-i avere. Dintr-un alt document rezultă că în 1834, Atanasie Sevastin a oferit Patriarhiei un venit anual de 25.000 lei pentru a fi confirmat ca egumen al acestei mănăstiri.
Prin secularizarea din 1863, mănăstirea este transformată în biserică parohială, iar în 1865, în unele chilii începe să funcționeze o școală primară unde copiii se familiarizau chiar de la primele lecții cu alfabetul latin. După 1900, această școală se va muta într-un nou local, vechile construcții din incinta mănăstirii aflându-se într-un avansat stadiu de degradare. Abia în 1958, când începe strămutarea masivă a satelor din zona Lacului de acumulare al hidrocentralei de la Bicaz-Stejaru, biserica fostei Mănăstiri Buhalnița este demolată cu grijă și reconstituită întocmai pe locul actual.
Monumentul este astăzi înconjurat de un zid din piatră de râu, executat destul de îngrijit. Spre Sud, intrarea în incintă este străjuită de turnul-clopotniță, o construcție prismatică, lipsită de trăsături caracteristice, cu acoperiș bulbat, de tablă.
Biserica cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” constituie o foarte reușită exemplificare a stilului moldovenesc aplicat în condițiile specifice primelor decenii ale secolului al XVII-lea. Planul este simplu, dreptunghiular, fără abside laterale pronunțate, dar cu absida altarului semicirculară și fațada vestică poligonală, situație rar întâlnită la edificiile din această epocă. Acoperișul în două ape este străpuns de o turlă (probabil adăugită ulterior), situată în zona mediană a edificiului, dar nu deasupra naosului, care nu dăunează totuși armoniei și echilibrului întregului monument; dimpotrivă, îl relansează și-i conferă mai multă suplețe. Fațadele nu prezintă elemente arhitecturale deosebite, fiind împodobite doar cu un brâu zimțat de cărămidă, situat la înălțimea nașterii bolților. Doar fereastra altarului și cea a pronaosului, ambele situate în axul edificiului, mai păstrează chenarele originare de piatră, pe suprafața cărora reapare cunoscutul motiv al baghetelor încrucișate.
În interior, atrag atenția forma poligonală a naosului și cele două coloane masive pe care se sprijină arcadele despărțitoare dintre naos și pronaos. Compartimentarea interiorului este subliniată și prin sistemul de boltire: în sfert de sferă în pronaos și altar, calotă sferică sprijinită pe patru arce îmbinate în consolă, deasupra naosului.
Deși este adusă din Alexandria în 1859, catapeteasma nu impresionează prin calități artistice deosebite. Mai interesant este decorul zoomorf al stranei arhierești, cu motive inspirate din măștile grotești folosite în teatrul popular de pe Valea Bistriței. S-au mai păstrat, de asemenea, câteva din cele 25 de strane sculptate, acoperite cu ornamente extrem de variate, ce conferă fiecărei piese calitatea de unicat.
Autor articol: Valentin ANDREI
Selecție realizată pe baza lucrării autorilor Marcel Dragotescu și Adriana Comăniciu, „Monumente istorice și de arhitectură din județul Neamț”, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2003.
