Nu poți alege cuvintele atunci când vorbești despre Femeie. Citesc de ani de zile texte de teologie legate de Maica Domnului și descopăr sute, mii de metafore activate pentru a pune în valoare iubirea Femeii-Mamă, mai mult, Maică a lui Dumnezeu. Incomparabilă oricărei femei, Maica-Fecioară rămâne icoana-Femeii. Nu doar prin curăția ei, ci și prin admirabila ei maternitate. Eric-Emmanuel Schmitt, în Jurnalul unei iubiri pierdute (Humanitas, 2021, 216 pg.).,spune că o dată cu nașterea unui copil se nasc, de fapt, două persoane: Mama și Pruncul, deopotrivă. Aceste renașteri, inclusiv fizice, fac din femeie un nesfârșit de iubire și un orizont inepuizabil de rosturi și rostiri. Merită să descoperim, de fiecare dată, cum revalorizăm cultura cunoașterii umane prin femeie. Am auzit dese ori cum „experții“ acuză Biserica – mai cu seamă Ortodoxă – de lipsă de atenție acordată femeii. Și mă tem că oricum nimeni, niciodată, nu va fi suficient de atent Femeii pentru ca ea să fie în siguranță ori să trăiască în liniștea necesară propriei feminități. Și mă tem că oricât de mult ar vorbi Biserica despre sfinte, mironosițe, mucenice, mărturisitoare, maici îmbunătățite, copile cuminți și femei convertite, mame jertfelnice ori femei așteptând cu înfrigurare verdicte de viață și de moarte – bolnave ori îngrijind bolnavi incurabili – cuvintele ei nu vor fi suficiente pentru că lauda feminității nu poate încăpea nici în suficiențe și nici în cuvinte. Fac parte din generația pentru care educatoarea, învățătoarea ori profesoara, asistenta ori doctorița de la Dispensarul de cartier (muncitoresc), vânzătoarea ori librăreasa, taxatoarea ori doamna de la cantină, muncitoarea de la fabrica în jurul căreia pulsa cartierul și Brașovul ori antrenoarea de patinaj sau schi sau soțiile profesorilor ori pur și simplu colegele noastre erau parte integrantă a frumuseții și respectului față de viață. Erau viața.
Nu înțeleg cum s-au complicat toate. În ce mod, unde ne-am pierdut orizontul puterii de a iubi, aprecia, bucura? Unde ne-am pierdut liniștea de a crede în feminitate cu toată forța? Poate că efeminând bărbații ori transformând mereu feminitatea în subsidiarul feminismului? Nu știu. Ce știu este că lumea nu poate exista fără frumusețea lor izbăvitoare de moarte, fără forța lor de a naște. Uneori împotriva lumii. Ca vindecare a întunericului în care ne-am drapat interesele. Am ieșit pe-afară între fraze. O grădiniță își trimitea acasă copiii. Părinții – da, erau și tați – ședeau cuminți, așteptând minunile din viețile lor. Gălăgioși, fără griji, cu măștile mai mari decât vorbele dar nu mai mari decât inima lor – tot mai multe învățătoare îmi confirmă cumințenia copiilor în purtarea măștii, din dorința de a face școală, căci ei o fac – copiii și-au cuprins părinții. Pe mami. Pe tati. Atunci a izbucnit prima zi de primăvară. Zi-feminin. Primăvară-feminin.
În timp, am vizitat pușcării și spitale, școli și șantiere, am privit în ochi oameni răniți și oameni fericiți, am condus spre cimitire și cer sute, mii de oameni. Fragili. Transparenți. Curajoși și lași deopotrivă, asemeni mie. Mereu în adâncul conștiinței rămâne instanța de preț a femeii – Bunica, Mama, Sora, Soția, Fiica… – ca o raportare la Cer. La nemurire. Oricât de grele ni-s viețile și de fade așteptările în cursul vieților noastre, gena de nemurire se deschide spre icoana aceasta, care se zbate adânc în inima fiecăruia dintre noi. Hristos Însuși poartă cu sine dorul de Maica Sa și prin ea, slavă Lui, dorul de noi. Poate că e momentul, știu eu, să reînvățăm conjugările adevărate, la prezentul continuu, ale verbului a fi! Preocupați mereu de ceea ce suntem, ratăm prea ades. Ne pasă de reputația noastră mai mult decât de conștiința noastră. Uităm des adevărul simplu: conștiința – la feminin, nu-i așa – este ceea ce suntem cu adevărat, în timp ce în reputația – vai, tot la feminin – este ceea ce gândesc alții despre tine. Și asta e strict problema lor. Din astfel de pungi de răutate ne scot adevăratele iubiri, conjugate mai mereu la femininul prezent absolut. Chiar dacă pentru plinătatea gândului acestuia nici un cuvânt nu ne este de-ajuns. Nici toate cuvintele. Nici toate tratatele de gramatică a iubirii.
Zâmbet și încrunteală, joc și tristețe, ploaie de vară și ger năprasnic și livadă înflorită mereu în așteptări, femeia își poartă cu smerenie numele-cheie: Eva. Unii zâmbesc cu subînțeles și încă-i mai caută vini. Cei care au înțeles că Numele ei e Maică a Vieții merg mereu plecând privirea. Cu respect. Cu drag. Cu maximă considerație. Raiul-mamă prin care trecem toți în căutarea vieții-iubire pentru a nu rămâne din noi doar oasele spulberate de vânt. Ci nemurirea.
Preot Constantin NECULA
